O palmă și-un parfum

Anul 2002 este unul dintre acei ani care rămân țintuiți pe panoul vieții cu o pioneză colorată, care e atât de bine fixată încât doar crâncenul „A.” i-ar putea șterge urmele. Vineri se împlinesc deja 10 ani de când mi-am luat „la revedere” de la colegii mei de liceu și de la C.D. Loga, iar mie mi se perindă prin memorie clipele de așteptare nesfârșită din fața liceului când rezultatele de la bac nu mai veneau.

Stăteam îmbulziți pe scări în fața ușilor închise, dădeam prognosticuri, emiteam ipoteze, ne întreceam în promisiuni și planuri despre ce-o să facem dacă luăm bacul cu note mari sau, dimpotrivă, ce-o să ni se întâmple dacă luăm note mici; dar pe mine deja nu mă mai stresa așteptarea asta pentru că cineva de-acasă îmi ciobise deja entuziasmul.

Ai mei fuseseră plecați din oraș în weekendul ăla, iar când s-au întors duminică seara, eu nu eram nicaieri. Asta nu prea se întâmpla, așa că tatăl meu a început să mă sune și, evident, să mă cheme acasă. I-am spus o dată că nu vin, că aștept rezultatele și că acuș trebuie să se afișeze. Numai că „acuș-ul” ăla s-a făcut din ora 20 ora 23. Și asta chiar nu era o oră la care eu să nu fiu acasă. Evident că telefoanele s-au înmulțit, la fel ca și refuzurile mele. Eram hotărâtă să aflu în seara aia ce notă luasem, așa că am riscat o ceartă și nu m-am dus. Totuși nu mai aveam chef de nici un rezultat, deși colegii și prietenii mei erau foarte agitați și înflăcărați – veniseră prieteni și de la alte licee să ne susțină pentru că noi rămăseserăm singurul liceu din oraș care nu afișase notele.

Într-un final am aflat minunata notă, dar cu toate astea… nu mă încerca nici o bucurie… N-am mers cu prietenii mei să sărbătoresc în oraș, n-am mai pierdut vremea prin fața liceului, m-am îndreptat către autobuz pentru a mă duce acasă.

Eram așteptată, însă nu cum mi-ar fi plăcut mie, să le sar în gât părinților mei și să le dau vestea cea bună, ci cu fețe încruntate, cu voci aspre și cu nervi întinși. Tatăl meu a fost atât de supărat pe mine că am îndrăznit să-i spun că nu vin acasă și, mai mult, să-i închid telefonul și să-i comentez, încât mi-a tras o palmă. Nici nu m-a întrebat ce notă am luat, părea că-i păsa doar de faptul că am stat în oraș până aproape de ora 12 noaptea și, mai mult, că i-am spus că nu vin când el m-a chemat. Evident că m-am cărat în camera mea trântind ușa și plângând și oricâtă părere de rău citeam în ochii lui după gestul necugetat… nu mai voiam să-l văd în viața mea. (of, cum aș întoarce acum timpul înapoi…)

Tatăl meu nu mi-a cerut niciodată scuze, pentru nimic, însă mereu făcea ceva care avea același înțeles. Pentru palma pe care mi-o dăduse cu o seară înainte, a rugat-o pe mama mea să-mi cumpere ceva. Iar ea mi-a cumpărat cel mai grozav parfum pe care îl avusesem până atunci: Little Black Dress de la Avon. Sticluța de parfum m-a ținuat aproape 2 ani, mă dădeam doar la ocazii speciale sau când mergeam în oraș – după întâmplarea asta vă închipuiți că nu aveam o viață socială foarte pestriță. 🙂

Mi-am amintit de episodul ăsta pentru că aud la radio că începe bacul. În plus, vineri am întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului și abia aștept. Dar și pentru că anul ăsta Avon împlinește 15 ani în România, iar Little Black Dress e unul dintre produsele mele preferate de la Avon. Cu toate astea, de la sticluța aceea, n-am mai avut nici una. Până acum 🙂