În București, ca-ntr-un roman
Se poate să nu reușesc să redau în cuvinte senzațiile și trăirile care mă încearcă atunci când ajung în București, da’ o să încerc, poate-mi iese.
Joi seara m-am urcat, ca de atâtea ori, în trenul de la ora 21:55 care urma să mă poarte legănat și zgomotos către capitală. Nu mai am emoții când mă urc în el, însă gândul că mă reîntorc într-un loc deja cunoscut e la fel de dătător de nerabdare de fiecare dată. Primele dați când am călătorit cu trenul noaptea, abia așteptam să văd Dunărea întunecată, luminițele de la Porțile de Fier și contururile munților. Acum, la ora la care trenul ajunge acolo, dorm. Sau cel puțin mă chinui, dar oricum nu mă mai interesează. Am văzut luminițe mai frumoase decât alea și pe ele oricum le-am văzut de multe ori. Nu mai dau importanță acestui lucru mic, deși poate ar trebui să redescopăr bucuria de a mă minuna în fața lor. În schimb, de fiecare dată când mă întorc de la București, o fac cu trenul de la ora 12:47. Pe la ora sașe seara, sau poate mai târziu, ajung din nou la Porțile de Fier și savurez fotografia Dunării în bătaia soarelui. De fiecare dată îmi ridic ochii din carte, de pe Kindle sau de pe telefon, și privesc apa și munții până când se pierd în depărtare. Spectacolul e mereu același, dar mereu la fel de fermecător.
Și-ajung la București, unde nu mă mai așteaptă nimeni. Pentru că am crescut mare, am învățat să citesc harta metroului, să mă orientez spre peronul care trebuie și să ajung la destinația fixată de alții. De data asta, vineri, n-am avut nici o întâlnire matinală, nici o destinație, nici o oră la care trebuia să fiu undeva. Nici un stres, nici o grabă. Doar timp pentru mine și pentru căscat gura la lume, la clădiri, la București. Mi-am făcut un obicei din a mânca micul dejun la Gregory’s (parcă așa îi spune): un sandwich și o caffe latte, în compania twitteriștilor. Apoi am ieșit din gară și Bucureștiul m-a așteptat cu o dimineață superbă, însorită, călduroasă, primitoare. Îmi venea să zâmbesc într-una, deși n-aveam cui și nici de ce. Am luat-o la pas spre nicăieri. Nu știam încotro mă îndrept și nici nu-mi păsa. Nu știam unde vreau să ajung sau ce vreau să fac. Pur și simplu am mers. Am trecut pe lângă case, pe lângă școli, pe lângă patiserii și pe lângă oameni. Unii copii se pregăteau să intre la ore (era în jur de ora 8), alți oameni cu cafele în mână se îndreptau precipitați spre guri de metrou sau spre intrările clădirilor. Alții spalau vitrinele, alții măturau înainte florăriilor, alții plimbau cățeii, alții alergau în costume de sport. Iar eu îi priveam pe toți și asimilam toate gesturile lor, toate mișcarile, toate sunetele.
Apoi m-a cuprins o senzație mult prea familiară. Atât de familiară încât mi-am dat seama pe loc de unde provine sau ce o declanșează. E aceeasi senzație pe care o am când citesc un roman românesc. Un fel de familiaritate a locului, deși nu l-am văzut înainte să citesc despre el, un fel de nostalgie după ceva ce n-am trăit, dar am citit că au trăit alții pe străzile alea, printre clădirile alea. Bucureștiul e singurul oraș despre care am citit și a cărui atmosferă livrescă o regăsesc pe străzi. Parcă în fiecare bloc stă un personaj, din fiecare curte poate țâșni un altul, pe fiecare bancă se poate odihni sau plânge cineva din carte, în fiecare cutie poștală își poate aștepta destinatarul o scrisoare de dragoste. Cam la toate astea mă face Bucureștiul să mă gândesc când îl cutreier singură, când n-am un drum anume și când nu mă grăbește nimic. Mă simt parte din el, deși nu e al meu, nu-i aparțin și nici nu-mi aparține. Sunt o străină și totuși simt că sunt de-acolo, din inima lui. Inima aia de roman, așa cum îl percep eu. Departe de tot ce citesc despre el, departe de oamenii lui, despre care se spune că sunt răi – și pe care eu încă nu i-am întâlnit – departe de politică, de interese, de nedreptăți. Din inima lui descrisă de Preda, de Teodoreanu, de Drumeș, de Eliade și toți cei care și-au plasat personajele în București. De-acolo sunt și eu. Iar Cișmigiul rămâne unul dintre locurile mele preferate.
Am început, am continuat și am terminat La Medeleni pe drumurile de întoarcere din București. Deși e pomenit în nenumărate rânduri, abia pe drumul de întoarcere, mi-am dat seama că într-una dintre plimbările mele trecusem pe lângă Liceul Lazăr. Liceul în care învățase Dănuț. Am zâmbit pentru că imediat am putut să-l identific și imaginația mea era restricționată de realitate.
Nu știu dacă mi-a ieșit evocarea Bucureștiului așa cum îl percep eu, sper totuși că da. Abia aștept să îl revăd din nou, în august.
Felicitari pentru acest articol de exceptie, unul dintre cele mai bune articole citite in ultima vreme. Pur si simplu ador felul in care ai vorbit despre Bucurestiul vazut acum, asta ca sa vezi ce inseamna sa vezi un loc in tihna, sa-l savurezi cu sufletul si cu ochii mintii 🙂
multumesc, draga mea :*
Cred ca e prima data in mult timp cand mi se trzeste cu adevarat interesul de a vedea Bucurestiul. Primele impresii au fost proaste, dar la plimbarea pe care am facut-o cand cu concertul Bon Jovi mi-a cam placut. As fi si eu curioasa sa-l vizitez mai pe larg, dar deocamdata parca tot peste mana imi e.
😛 ma bucur ca am reusit sa ti-l aduc in atentie. tu, care ai citit mult mai multa literatura romana decat mine, o sa-l vezi si mai bine cu sufletul. o sa vezi 🙂 dar plimba-te singura, tu cu tine. 🙂
ai vorbit despre un oras pe care il vad prea rar si de care mi-e dor. chiar daca locuiesc aici.
Orasul lui Danut il iubesc si eu 🙂
Ce frumos ai scris! Ti-am vazut articolul in Facebook, “placut” de cineva. Ma asteptam la cu totul altceva, la o ploaie de ofuri cu privire la cainii de pe strazi, la gunoaie, grafitti, mirosuri, soferi cu masini scumpe si minte putina. Cand colo, un articol minunat, despre lucrurile frumoase pe care, eu care traiesc aici, nici nu le mai vad. Mi-ar placea sa bem o cafea data viitoare cand mai vii la Bucuresti.
🙂 multumesc. pai eu anunt cand merg la Bucuresti pe facebook si twitter in general. dar, sa stii sigur ca in 16 august acolo o sa fiu. 🙂 La concertul Lady Gaga.
am fost o singura data in Bucuresti, cand am implinit 18 ani si nu pentru a sarbatori majoratul ci pentru a da un examen! nu imi mai amintesc mare lucru, poate din cauza stresului pentru examen!
ceea ce imi amintesc cu drag este faptul ca tatal meu m-a asteptat la iesirea din facultate cu o punga rosie in care erau muuulte cadouri rosii ( maimutica de plus rosie, geanta rosie, lanterna rosie, ciocolata cu ambalaj rosu 🙂 etc) , iar seara am iesit la o pizza, nu o sa uit niciodata ziua aceea! 🙂
de Bucuresti ma mai leaga niste povesti ale strabunicii mele care imi povestea viata ei tot la doua saptamani 🙂 si tot timpul imi vorbea de vizita ei la Bucuresti iar accentul il punea pe Parcul Cismigiu pe care evident ca nu am apucat sa-l vad in scurta mea vizita in capitala!
sper ca in viitorul apropiat sa merg si eu sa vizitez “Micul Paris”!
ai ce vedea. arhitectura capitalei e impresionanta. cel putin pe mine m-a fermecat. 🙂 si nu ma refer la blocurile gri, dar sunt locuri deosebite si am avea cu ce sa ne mandrim.
Doar un om care nu traieste aici mai poate vedea parte asta a Bucurestiului…pentru noi ceilalti e prea tarziu, sau mai bine zis e prea greu sa ne rupem de toate problemele care ne inconjoara ca sa ne gandim la el asa cum l-ai descris tu.
Mi-a placut mult articolul si as vrea sa-l privesc si eu, mai des, asa.
si pentru mine e prea tarziu sa vad Timisoara cu ochi de turist. Am reusit o singura data, cand ne plimbam organizat, cu ghid, prin ea… insa de atunci… locurile imi sunt prea cunoscute pentru a le mai da importanta. 🙁
Dupa Bianca, nu credeam ca voi mai intalni pe cineva atat de indragostit de Bucuresti. Ma bucur ca vezi dincolo de probleme, de mizerie, de aglomeratie si de agitatie. Bucurestiul este un tot, cu bune si rele. Ai facut din Bucuresti Parisul meu. De-abia astept sa vina toamna sa ajungi si in paradisul meu si sa vezi ce mult seamana: acelasi aer de roman, de cultura, de arta, locuri familiare, mizerie pe alocuri, cersetori si totusi unic.
oh, crede-ma ca Parisul nici n-as putea sa-l vad altfel decat cu ochii sufletului si ai cartilor 🙂 abia astept. insa n-o sa fiu singura pe strazile lui. asta poate fi si un lucru bun si unul mai putin bun 😛
Mi-a placut mult textul tau pentru ca l-am trait cumva live.
Am facut liceul la Sava dar stateam mai aproape de Lazar si, zi de zi in viata mea de liceana, traversam Cismigiul de doua ori in drum spre scoala si in drum spre casa. Asta in timp ce seara citeam chiar despre locurile mele cotidiene.:)
na, pt asta te invidiez 😛
Cunosc foarte multi bucuresteni care vorbesc doar de rau acest oras! Satui de galagie si de agitatia din el! Insa cred ca toti au uitat sa iti ia o pauza in el nu in afara lui, sa se plimbe intr-un parc sau sa pe marginea unui lac samd!
Foarte frumos articolul!
multumesc 🙂
Foarte frumos articolul. Si mie imi place mult in Cismigiu. Si ma minunez mereu de rate si lebede, de prea mult verde si de liniste. E tare frumos! 🙂
🙂 of, as sta acolo ore intregi, zile intregi.
Imi e dor de Bucurestiul vazut prin ochii tai. Stiu ca prin anii 1-2 de facultate ii savuram stradutele, cladirile, imaginile in plimbari de ore in sir. Acum, am saptamani in sir cand imi dau seama ca nici macar in parc nu ajung. Dar o sa imi iau un weekend sa il redescopar 🙂 Apropo, poate reusim sa ne vedem la o cafea in august cand vii 🙂
pai o sa ajung in 16 dimineata, pe la 8. dup-aia, pana spre dup-amiaza o sa am timp berechet 🙂 tinem legatura.
Postarea aceasta m-a facut sa vreau sa nu locuiesc aici, ca sa pot vedea si eu Bucurestiul asa cum il vezi tu. 🙂
;)) si mie mi se intampla asa cu Timisoara. nu pot sa o vad cu alti ochi.
Îţi mulţumesc pentru perspectiva asta frumoasă, pe care voi încerca să mi-o reamintesc cât mai des cu putinţă, pentru că deşi stau aici, prea rar îl privesc cu astfel de ochi buni şi blânzi.
;)) sper sa-ti iasa. dar, de obicei, cand ochii si mintea sunt obisnuiti cu ceva, nu prea poti sa-i dezveti.
eu deja mi-am scris pe o foaie mare “16 august Tomata aici” – am inebunit, cred :)):))
Bucuresti-ul e primitor, daca ignori oamenii … uneori.
Ai scris frumos de tot si parca mi-ai amintit ca il iubesc, ca m-a adoptat si ca ii sunt recunoascatoare pt asta, desi nu prea vreau sa recunosc asta …
tie ti-am scris mesaj pe facebook sa iti zic ca vin acuma. nu mi-ai raspuns. 🙁 sau nu l-ai primit? nu ai verificat?
sper ca pe 16 sa ne intalnim. 🙂
din pacate nu am primit niciun mesaj pe facebook. Ce nasol! …:(
Ce frumos ai scris despre Bucuresti, mai rar se intampla asta la oameni din alte orase. Iti multumesc 🙂 Eu am invatat in Lazar si este un loc magic pentru mine, la fel si Cismigiul.
cum ai fost tu prin cismigiu…noroc ca nu ai venit prin zilele astea de ploaie non stop… ca nu mai era nimic dragut in orasul asta….
pozele tale ma fac sa-mi fie foarte dor de Bucuresti si imi place cand gasesc articole asa frumoase despre orasul meu natal.
Eu ador atmosfera din Bucuresti, e unul din motivele pentru care m-am mutat aici acum doi ani.