În București, ca-ntr-un roman

Se poate să nu reușesc să redau în cuvinte senzațiile și trăirile care mă încearcă atunci când ajung în București, da’ o să încerc, poate-mi iese.

Joi seara m-am urcat, ca de atâtea ori, în trenul de la ora 21:55 care urma să mă poarte legănat și zgomotos către capitală. Nu mai am emoții când mă urc în el, însă gândul că mă reîntorc într-un loc deja cunoscut e la fel de dătător de nerabdare de fiecare dată. Primele dați când am călătorit cu trenul noaptea, abia așteptam să văd Dunărea întunecată, luminițele de la Porțile de Fier și contururile munților. Acum, la ora la care trenul ajunge acolo, dorm. Sau cel puțin mă chinui, dar oricum nu mă mai interesează. Am văzut luminițe mai frumoase decât alea și pe ele oricum le-am văzut de multe ori. Nu mai dau importanță acestui lucru mic, deși poate ar trebui să redescopăr bucuria de a mă minuna în fața lor. În schimb, de fiecare dată când mă întorc de la București, o fac cu trenul de la ora 12:47. Pe la ora sașe seara, sau poate mai târziu, ajung din nou la Porțile de Fier și savurez fotografia Dunării în bătaia soarelui. De fiecare dată îmi ridic ochii din carte, de pe Kindle sau de pe telefon, și privesc apa și munții până când se pierd în depărtare. Spectacolul e mereu același, dar mereu la fel de fermecător.

Și-ajung la București, unde nu mă mai așteaptă nimeni. Pentru că am crescut mare, am învățat să citesc harta metroului, să mă orientez spre peronul care trebuie și să ajung la destinația fixată de alții. De data asta, vineri, n-am avut nici o întâlnire matinală, nici o destinație, nici o oră la care trebuia să fiu undeva. Nici un stres, nici o grabă. Doar timp pentru mine și pentru căscat gura la lume, la clădiri, la București. Mi-am făcut un obicei din a mânca micul dejun la Gregory’s (parcă așa îi spune): un sandwich și o caffe latte, în compania twitteriștilor. Apoi am ieșit din gară și Bucureștiul m-a așteptat cu o dimineață superbă, însorită, călduroasă, primitoare. Îmi venea să zâmbesc într-una, deși n-aveam cui și nici de ce. Am luat-o la pas spre nicăieri. Nu știam încotro mă îndrept și nici nu-mi păsa. Nu știam unde vreau să ajung sau ce vreau să fac. Pur și simplu am mers. Am trecut pe lângă case, pe lângă școli, pe lângă patiserii și pe lângă oameni. Unii copii se pregăteau să intre la ore (era în jur de ora 8), alți oameni cu cafele în mână se îndreptau precipitați spre guri de metrou sau spre intrările clădirilor. Alții spalau vitrinele, alții măturau înainte florăriilor, alții plimbau cățeii, alții alergau în costume de sport. Iar eu îi priveam pe toți și asimilam toate gesturile lor, toate mișcarile, toate sunetele.


Apoi m-a cuprins o senzație mult prea familiară. Atât de familiară încât mi-am dat seama pe loc de unde provine sau ce o declanșează. E aceeasi senzație pe care o am când citesc un roman românesc. Un fel de familiaritate a locului, deși nu l-am văzut înainte să citesc despre el, un fel de nostalgie după ceva ce n-am trăit, dar am citit că au trăit alții pe străzile alea, printre clădirile alea. Bucureștiul e singurul oraș despre care am citit și a cărui atmosferă livrescă o regăsesc pe străzi. Parcă în fiecare bloc stă un personaj, din fiecare curte poate țâșni un altul, pe fiecare bancă se poate odihni sau plânge cineva din carte, în fiecare cutie poștală își poate aștepta destinatarul o scrisoare de dragoste. Cam la toate astea mă face Bucureștiul să mă gândesc când îl cutreier singură, când n-am un drum anume și când nu mă grăbește nimic. Mă simt parte din el, deși nu e al meu, nu-i aparțin și nici nu-mi aparține. Sunt o străină și totuși simt că sunt de-acolo, din inima lui. Inima aia de roman, așa cum îl percep eu. Departe de tot ce citesc despre el, departe de oamenii lui, despre care se spune că sunt răi – și pe care eu încă nu i-am întâlnit – departe de politică, de interese, de nedreptăți. Din inima lui descrisă de Preda, de Teodoreanu, de Drumeș, de Eliade și toți cei care și-au plasat personajele în București. De-acolo sunt și eu. Iar Cișmigiul rămâne unul dintre locurile mele preferate.

Am început, am continuat și am terminat La Medeleni pe drumurile de întoarcere din București. Deși e pomenit în nenumărate rânduri, abia pe drumul de întoarcere, mi-am dat seama că într-una dintre plimbările mele trecusem pe lângă Liceul Lazăr. Liceul în care învățase Dănuț. Am zâmbit pentru că imediat am putut să-l identific și imaginația mea era restricționată de realitate.

Nu știu dacă mi-a ieșit evocarea Bucureștiului așa cum îl percep eu, sper totuși că da. Abia aștept să îl revăd din nou, în august.