Nu avem timp, e doar o iluzie
Mă gândeam demult să scriu postul ăsta, dar parcă nu știam cum să-l iau și cum să-l apuc. Pentru că sunt idei ce-mi zboară haotic prin cap, însă toate legate de același subiect. Acum însă am primit ghiontul necesar pentru a încerca să le ordonez și să le dau o formă coerentă. Poate mai mult pentru mine, dar sper din suflet că și pentru voi.
Am vrut să scriu că moartea tatălui meu a fost declanșatoarea acestei hotărâri, însă nu-i adevărat. Ceea ce m-a pus mai mult pe gânduri și care m-a împins să acționez mai mult a fost boala mamei mele. Din pacate, Alzheimerul e genetic. Doctorița ei mi-a spus că e timpul să încep și eu un tratament pentru că… nu se știe cât timp mai am. Cât timp să mă bucur de mintea mea de acum. Și pentru că Alzheimerul e o boală care te transformă într-o legumă, într-un corp fără dorințe, fără voință, fără… nimic (ești doar un corp care se plimbă dintr-o parte în alta și atât), eu vreau să mă bucur de viață ACUM, în momentele astea când încă-mi mai doresc ceva, cât încă îmi simt sufletul cum vibrează și cât momentele alea de fericire efemeră fac viața asta frumoasă. Din același motiv, pe lista planurilor mele pe 2012 e să nu mai amân nimic. Până acum m-am ținut de hotărârea asta, am trăit destul de mult în prezent, deși prezentul nu era mereu ce-mi doream.
Dorințele mele sunt, în general, legate de călătorii și de evenimente care mă bucură peste măsură. De exemplu, îmi doresc demult să o văd pe Lady Gaga în concert. Numai bine, vine în România. N-o să mă mulțumesc s-o văd de departe, vreau sa fiu în primele rânduri, la fel ca la Bon Jovi. Nu-mi pasă că biletele costă 400 de lei la Gazon A, nu-i ca și când o văd în fiecare zi. Și chiar de va trebui să mănânc cartofi și pâine cu unt o lună după această cheltuială, nu-mi pasă. Pentru că senzațiile din fața scenei nu vor fi înlocuite de nici o farfurie cu mâncare.
La fel de mult îmi doresc să ajung în Japonia. Aș putea să plec și mâine dacă vreau, pentru că am economiile necesare. Însă nu sunt chiar atât de nesăbuită încât să mă arunc în ele, înainte de a rezolva treburi mai importante. Dar o voi face. Voi vedea cireșii înflorind în Japonia cândva. Cât de curând.
Am amânat Parisul din nu știu ce motive. La toamnă n-o voi mai face. Deși am ratat o ocazie de a ne cumpăra bilete mai ieftin… n-are importanță. Înainte sau chiar de ziua mea, voi vedea Turnul Eiffel, Notre Dame și Versailles, mă voi plimba pe Champs Elysees și voi râde cu gura până la urechi la Disneyland.
Cumva, cumva voi ajunge să mă plimb și cu balonul deasupra Timișoarei și, cu puțin noroc poate să văd și Aurora Boreală în Norvegia.
Am prea multe dorințe și viața e prea scurtă. Deși am zis-o de multe ori… în sfârșit am conștientizat-o. Voi face tot ce-mi stă în putință să-mi văd visele cu ochii. Ceea ce sper că veți face și voi.
Nu vă amăgiți, nu avem timp. Am tot respectul pentru cei care trăiesc clipa, cărora nu le pasă de ziua de mâine și nu stau să se gândească de două ori. Încet, încet… ajung și eu acolo. Ceea ce vă doresc și vouă.
Din aceeași categorie, a scris și Ruxa un articol.
Cred ca cel mai bine e sa gasesti un echilibru intre cele doua — pentru ca nici extrema in care unora niciodata “nu le pasă de ziua de mâine” nu e chiar ok.
Ca exemplu personal, eu sunt obsedata de batranete si incapabilitate. In sensul ca no, daca mor oricum dupa aia nu mai regret nimic, deci nu mi se pare nu stiu ce mare risc ala de a regreta chestiile nefacute (true, probabil si pentru ca mi se pare ca mai am inca o gramada de viata la dispozitie sa fac stuff).
In schimb ce ma inspaimanta cu adevarat e ideea de a ajunge la o varsta la care sa nu prea am alternative — sa zicem 70-80 de ani. Presupunand ca n-o sa am familie in jur sau in viata, what will I do then? Sigur ca pusul de bani deoparte pentru pensie nu e neaparat o plasa de siguranta (banii se duc repede cand esti bolnav), plus n-ai idee cat de tentant ar fi sa calatoresc si eu everywhere (am fost la Paris, am fost pana la capatul lumii, in Finlanda, desi am fost in perioada in care era ziua tot timpul => nu era aurora boreala, dar mai sunt totusi atatea locuri pe care as vrea sa le vad…). So totusi gandul asta ma tine pe loc: daca nu mor? Cum am zis, daca mor la 40, 50, 60 de ani asta e, people do that all the time, dar what if I don’t? Ma sperie groaznic ideea de a fi la mila altora care probabil nu vor avea atata mila in the first place.
Asa ca… incerc sa traiesc clipa (recent am dat O TONA de bani pe un bilet la o piesa de teatru — in alta tara, deci iti dai seama ca mi-au trebuit bilete de avion si cazare si etc etc), dar in acelasi timp incerc sa am macar o iluzie de protectie pentru viitor. Asa ca sa fie, you never know, and by the time you do find out it’s probably too late to change things.
PS After all, nu poti fi sigura ca n-or sa descopere astia ceva ce vindeca Alzheimer in urmatorii sa zicem 20 de ani. Stii ca urmaresc domeniul de cand cu Terry Pratchett, si parca citisem la un moment dat ca gasisera ceva care sa opreasca degenerarea + TP himself a investit o gramada de bani in research, si iti dai seama ca nu numai el, deci sanse sa se descopere ceva chiar sunt.
;)) asta sper si eu, ca pana fac eu 40 de ani sa se descopere ceva. dar… uita-te la SIDA… dupa atatia ani, inca nu exista leac. sau cel putin, nu stim noi de el. 😛
din pacate ai mare dreptate:(
Nu ma speria. Alzheimerul nu se transmite genetic musai. Exista riscul sa faci..facem…Dar la fel de bine poate face Alzheimer orice alta persoana cu parinti sanatosi.
Btw, citisem ca s-a descoperit un test care-ti poate spune daca e risc sau nu. Stii ceva despre asta?
stiu ca poti face Alzheimer si fara sa ai in familie, dar odata ce ai in familie… sansele sunt destul de mari. stiu ca sunt teste genetice care iti pot spune daca ai gena aia sau nu, dar cica nu-s 100% accurate si costa de te indoaie. doar sa-ti spuna DA sau NU.
Of, cata dreptate ai… Si eu fac din astea… toata lumea face. Si pe ai mei ii tot aud ca la pensie vor avea timp sa faca nu stiu ce. Atunci ai timp si nu ai bani. Cand ai bani, nu ai timp si tot asa. Chiar ii buna cate-o nebunie din cand in cand. Ideea cred ca e sa te poti bucura si de momentele linistite, si de momentele pline de adrenalina, fara sa te gandesti la viitor si la probleme. Fiecare clipa e frumoasa! 🙂
Nu-mi place deloc aceasta Tomata; iar esti cazuta in “butoiul cu melancolie”. Poate ca nu e rau sa faci ceea ce ai scris mai sus, dar………. la modul cum ai scris rezulta ca deja “ai contactat virusul” si incerci sa-ti indeplinesti toate dorintele. Tu stii mai bine cam cum s-a succedat aceasta boala in arborele tau genealogic, dar nu trebuie neaparat ca tu sa “faci Alzheimer”. Pentru linistea ta iti sugerez sa-ti faci niste teste genetice (nu sunt 100% reale) ; costa dar mai tai un concert si faci testul. Iti dau un link de unde te poti inspira: http://www.contraboli.ro/teste-genetice-ieftine/
Te rog gandeste pozitiv, nu ii inlatura pe toti din jurul tau (familia); 50% din vindecare e sa gandesti pozitiv. Te imbratisez cu drag!
🙂 nu-s cazuta in butoi, sunt doar realista si nu-mi fac sperante. daca o fi sa fac, macar sa-mi fi trait viata asa cum vreau si cum imi place. 🙂 si chiar daca nu fac, trebuie sa ne bucuram din plin si sa facem tot posibilul sa ne indeplinim dorintele. Bunica mea, mama mamei mele a avut si ea o dementa de-asta, doar ca ea a facut-o la batranete, pe la 70 de ani. in ziua de azi, Alzheimerul a aparut si la tineri de 30 si ceva de ani. Deci… cum ziceam, nu stiu cand ma poate lovi, daca ma loveste. Mama mea a avut doar 48 de ani cand au inceput primele semne…
stiu ca se pot face ceva teste, dar costa enorm. primul e 6500, al doilea 3000 si ceva. si sincer, nu dau banii astia sa-mi spuna daca da sau nu, ca daca e da… oricum nu pot face mare lucru, decat sa incep tratamentul mai repede… Gandesc pozitiv, dar imi pastrez doza de realism. 😉
Ma crezi ca uneori uit cate-un cuvant si ma gandesc imediat “Doamne, n-o fi un semn de…” Ce e sigur e ca avem ziua de azi, niciunul dintre noi nu poate sti ce ne aduce maine. Mie articolul asta mi se pare curajos, e tare greu sa iti scoti la lumina zilei fricile cele mai profunde. Carpe diem, da!
PS: Ne vedem la Paris, abia astept!
sa nu-ti spun cat stau eu sa-mi aduc aminte ceva cand uit… 🙁
ne vedem la Paris, cu siguranta 🙂
Dacă avem sau nu timp mi se pare foarte subiectiv. Timpul este o chestiune de prioritizare. Mă bucur că încerci să recuperezi şi să profiţi de fiecare clipă. Ai grijă să nu te ascunzi însă, sub această umbrelă prea mult, pentru că vei ajunge să faci lucrurile ‘de teama Alhzeimerului’ şi nu ‘de dragul vieţii’.
chiar daca as ajunge sa fac lucrurile “de teama Alzheimerului” tot in folosul meu e. macar am o motivare zdravana ;))
Mai, adevarul este ca timpul nu exista, nu avem timp pentru ca el nu e ceva ce putem avea. Daca exista si puteam avea ceva atunci acel ceva este valoarea pe care noi i-am putea-o da vietii noastre. Pe mine ma oripileaza zicala cu “la pensie o sa fac aia si ailalta….” Pai daca nu apuc pensia? Am exemple in familie de oameni care au murit tineri! Si oricum la 60 de ani (sa zicem) sigur nu ma voi bucura de aceleasi lucruri ca si acum, e stupid sa gandesc ca trebuia sa strang bani ca in eventualitatea in care o sa apuc pensia si poate o sa mai fiu si singura pe lume (Doamne Fereste!) sa pot face diverse lucruri atunci… E absolut fara sens sa aman lucruri pentru atunci, sa aman lucruri pentru o perioada pe care nu am certitudinea ca o voi trai, că nu stii daca o sa traiesti maine, dar peste 30-40 de ani!?!..
Nu ma intristeaza faptul că voi imbatrani, dar ma intristeaza sa stiu ca uneori nu ma bucur de tineretea mea, de prezetul meu la adevaratul potential, asta chiar ma doare uneori. Si din pacate numai atunci cand pier oamenii tineri de prin jurul meu ma apuca remuscarile ca aman lucruri (pentru cand o sa avem, bani, timp etc) şi nu ma bucur de viata asa cum ar trebui 🙁
Steve Jobs spunea, fara sa citez, ca trebuie sa traiesti fiecare zi ca si cand ar fi ultima. Au mai spus-o si altii pana la el. Cine se poate ghida in viata dupa dictonul asta nu va avea regrete la sfarsitul zilelor si va putea pleca dincolo linistit si impacat ca a luat tot ce se poate lua de la viata. Iti doresc sa-ti implinisti toate visurile, iar cand boala asta nenorocita va bate la usa ta, tu sa fii plecata la Paris, in Japonia, Norvegia etc. etc. etc. …
Nu stiu din ce motiv eu am devenit din mister today in mister tomorrow, poate m-am maturizat, poate am imbatranit (desi am doar 25), poate m-am pierdut pe drumul vieti plin de gropi si curbe stranse, ce cert e faptul ca nu imi place asa desi ma mint singur ca asa e cel mai bine.
Multi prieteni imi spun ca m-am schimbat dar toti imi zic ca in bine nicidecum cum simt eu!
poate e timpul sa schimbi ceva 🙂
Desi suna a cliseu…. nu e asa usor precum suna!
Si eu incerc sa nu ma mai gandesc atat de mult la ce voi face maine, sa nu mai planific totul, cum sunt obisnuita. Acum incerc sa ma gandesc doar la ziua de azi, sa fac ceea ce vreau si sa’mi iau ceea ce doresc azi, si nu maine! Usor, usor, poate voi putea fi si eu mai relaxata si sa mai scap de stres, gandindu’ma doar la ziua de azi…
planificarea nu-i rea. a face ce vrei nu-i tot timpul sinonim cu spontaneitatea. 😛 desi uneori se confunda.
ma bucur tare mult pentru tine!in sfarsit….
o singura observatie am : poti sa povestesti/faci toate astea fara sa pomenesti boala…
cum adica fara sa pomenesc boala?
adica sa nu te mai gandesti la aceasta boala nemiloasa ca iti faci numai rau! incearca sa nu te mai gandesti la faptul ca s-ar putea sa o mostenesti si tu!!fii optimista!! nu am vrut sa te deranjez cu acest comentariu, iar daca am facut-o, scuze!
nu m-ai deranjat, dar nu prea am inteles de ce sa nu pomenesc de boala. 🙂 nu-mi fac rau pentru ca nu imi pot imagina cum as putea exista fara mintea mea. chiar mi-e imposibil acum. dar asta nu inseamna ca perspectiva asta nu ma motiveaza sa imi indeplinesc dorintele. orice rau are si un bine. 🙂 asta un bine.
Ba din contra, ai tot timpul, caci timpul e in tine. Te invit peste vreo 35 de ani la Viena sa bem un ceai, acolo e orasul doamnelor batrane. 🙂
😛 Cu drag accept invitatia ta 🙂
Femeie, keep me posted. Mergem impreuna. Barbatu-miu nu-i incantat de japonii, dar io vreau sa ajung pe acolo odata 🙂
:)) merem, Dojo, musai. 🙂
Ai mare dreptate! Viata e mult prea scurta ca sa-ti permiti regrete. Asadar bucura-te cat de multi poti, traieste clipa si nu uita sa te bucuri alaturi de noi, cei care te citim cu mare drag…
>:D<
Viata e scurta si poate lua sfarsit oricand… Nu te asteapta si nu te intreaba daca ai trait destul, daca esti pregatit sa mori, daca ti-ai incheiat socotelile sau daca ai mai avea nevoie de inca o zi…
exact. macar sa facem ce ne place, cand ne place.
fii bine si pas-cu-pas atinge tot ce vrei! 🙂
right back at ya 🙂
Ah, si una din dorintele mele a fost sa o vad in concert pe Lady Gaga si uite ca in sfarsit se intampla. Este un artist complet din toate punctele de vedere ca merita sa ajunga si in Romania. Poate ne vedem acolo! Oricum, o sa merite din plin experienta!
avem tot timpul din lume sa facem ceea ce noi insine stabilim pe lista de prioritati. Restul sunt doar scuze.