De luni…

Mă gândeam să scriu postul ăsta cu bullets, sub formă de listă, dar chestia e că în afară de faptul că ne putem ține periuțele de dinți, sticlele cu parfum și coșul de gunoi în baie, nu-mi vin în minte foarte multe lucruri pe care le putem face de luni încoace.

Așa cum am dat de înțeles fie în comentariile de pe blogul meu, fie în altele de pe alte bloguri, am și vești bune în ceea ce o privește pe mama mea. De luni, mama mea nu mai stă acasă, ci într-un centru de îngrijire al persoanelor cu probleme mintale de la Ghelari. Ghelari care e la 20 de km de Hunedoara. Un pic cam departe și un pic cam scump (totuși nu 3000 de lei ca la Casa Harmonia din Timișoara), însă nu mai puteam continua așa. O distrugeam pe ea, mă distrugeam pe mine și cine știe cât mai rezista și relația cu Iubi, având în vedere că nu mai făceam nimic împreună, doar separat. Și nu pentru că așa ne doream.

Centrul de la Ghelari mi-a fost recomandat de Bloodie, căreia nu știu cum să îi mulțumesc. E curat, sigur, bolnavii sunt tratați omenește, personalul se poarta frumos cu ei. Și nu zic asta pentru că am văzut eu, ci pentru că mi-a spus unul dintre ei, care nu e cu mințile plecate, ci are picioarele amputate. E rezident al centrului de 2 ani de zile și e foarte mulțumit de servicii și de cum se poartă angajații cu bolnavii. Mi-a spus că pot sta liniștită. Acuma… liniștită nu prea pot sta. Pentru că redobândirea vieții mele a venit cu un preț. Acela al remușcarilor, al învinovățirii, al tuturor demonilor care mă trag la răspundere. Luni seara, când ne-am întors și am intrat în casă, m-a încercat un sentiment foarte asemănător cu acela de după mortea tatălui meu. Ca și când și mama mea s-ar fi dus. Vedeam lucrurile ei rămase în urmă, eșarfa, șlapii, merele pe care le cumpărasem pentru ea. Și atunci pe loc mi-am readus aminte că, deși erau momente în care îmi venea să sparg pereții de nervi, femeia asta e totuși mama mea. Am uitat între timp, am fost atâta vreme eu mama ei, încât statutul ăsta s-a pierdut și nu mi-l mai amintesc prea bine.

Când stai cu un bolnav de Alzheimer și ai o fire liberă cum am eu, când îți simți libertatea îngrădită de stat și de neputința de a-i oferi îngrijire astfel încât să îți poți trăi și tu viața, ajungi să ai niște gânduri și un comportament de care nu te credeai în stare și de care nu ești mândru. Te uiți la omul pe care îl cunoști de-o viață și nu îți vine să crezi că el nu mai e acolo, că îi vezi carcasa umblând după tine, dar nimic din ce a fost, nu mai e în el. Doar niște ochi goi, gesturi fâstâcite, propoziții repetate la nesfârșit. Și nu știi pe cine să fii supărat. Te reverși asupra lui, însă n-are nici o vină, nu face nimic intenționat, nu face pentru că vrea. Și noi, eu cel puțin, nu pot înțelege cu creierul meu (încă) normal, că trebuie să ai răbdare și să te porți cu un bolnav de Alzheimer cu dragoste și cu înțelegere. Eu n-am putut și de-asta am adunat foate multe frustrări.

Dar, de luni… trebuie să învăt să mă adaptez la o viață nouă. La viața de cuplu, la statul singură, la libertate. De 3 ani nu mai știu cum e să dispun de timpul meu, cum e să pot face ce vreau, când vreau, cât vreau și unde vreau. Luni, când ne întorceam de la Hundedoara, m-a sunat Dan să mă întrebe daca pe la 8 și ceva ne putem întâlni. Am ezitat puțin și nu-mi venea să cred că pot spune „DA, vin”. Fără să mă gândesc cu cine o las pe maică-mea, dacă Iubi poate să stea cu ea sau dacă trebuie să renunț la ieșire pentru că trebuie să stau eu. Acum pot pleca și veni acasă oricând, cu condiția să trec să-mi plimb câinii sau să-i iau cu mine. Acum nu mai trebuie să încui ușa ca să nu plece ea de acasă, o încui pentru că nu mai e nimeni în casă. Nu mai trebuie să merg cu capul întors, să verific mereu dacă e cineva în urma mea, dacă nu se oprește în mijlocul străzii sau al magazinului și așteaptă să fie chemată. Nu mai trebuie să mă trezesc mai devreme pentru a asista pe cineva la spălat, îmbrăcat, încălțat. Nu mai trebuie să mă culc mai târziu din cauza aceleiași supravegheri. Acum pot dormi dup-amiaza fără să meargă cinevă de o mie de ori la budă, să mă pândească de după perete sau să caute prin casă. Acum am mai scapat de atâția „trebuie”.

De luni viața mea îmi aparține din nou mie și eu încă mă dumiresc cum s-o iau și cum s-o apuc. Am avut deja două momente în care îmi venea să plâng în hohote și nu știu de ce. De bucurie că sunt a mea din nou, de tristețe că am dus-o pe mama mea într-un centru de îngrijire, să plâng pentru că în tot acest timp n-am avut răgazul să mă gândesc cât de copleșitoare e situația mea, să mă privesc din afară prin ochii tuturor celor care mă compatimesc… Nu știu de ce îmi vine să plâng, probabil din toate aceste motive combinate. Mă încearcă prea multe senzații și prea multe trăiri… Tre’ să învăț să le recunosc, să le deosebesc, să le asimilez, să trec peste ele, să le înfrunt.

Și când voi reuși, voi fi un om fericit.

PS. Ieri am sunat-o să văd cum s-a acomodat. Era veselă și bine dispusă. Mi-a spus asistenta că are deja o prietenă și toată ziua umblă împreună de colo colo. Nu a întrebat de mine, nu a întrebat nimic. Nici pe mine nu m-a întrebat dacă vin după ea sau când vin după ea. Dar din vocea ei am înțeles că e bine. Și m-am mai liniștit un pic.