Handicap ușor, din nou

Au trecut câteva zile de când am aflat și m-am mai calmat între timp. Însă dacă tot am început să vă vorbesc despre boala mamei mele și despre cât de îngrozitor e Alzheimerul și cât de mult amplifica statul român aceasta situație, să vă povestesc mai departe.

Așa cum am spus cu ceva vreme în urmă, mama mea avea gradul IV de handicap, adică handicap ușor. Adică nici un ajutor din partea statului, doar medicamente așa zis gratuite. Gratuit înseamnă că medicamentele ei, pe 2 luni, mă costa 60 de lei. Atât de gratuite sunt.

Bun… În septembrie am internat-o special pentru a fi ținută sub observație și pentru a cere revizuirea dosarului, în speranța că îi vor schimba încadrarea de handicap, deși mulți mi-au spus că mă lupt cu morile de vânt și mai mult de-atât n-o să primesc. O să ajung imediat și la motivele pentru care mama mea nu se incadrează din punctul legilor de vedere la handicap sever, care necesita un însoțitor. Faza din septembrie o știți, că mi-a plecat din Spitalul Județean și a traversat tot orașul în cămasă de noapte și șlapi de casă. După episodul ăla nu s-au mai întâmplat și altele atât de grave, pentru că am ținut-o sub observație și în afară de plimbarea cu câinii, nu ieșea singură nicăieri. Până când într-o zi, acum 2 saptămâni, s-a luat după o femeie, care am aflat că îi fusese colegă la fabrică, și nu mai venea în casă. Am ieșit pe stradă, n-am văzut-o nicăieri și am început s-o caut. Am găsit-o destul de repede, dar evident că femeia aia nu știa nimic de boala ei și nici nu i s-a părut nimic suspect. Eu am tras o sperietură zdravănă și m-am hotărât să nu mai aștept după statul român și am profitat de-un număr de telefon pe care mi-l dăduse Bloodie. Dar despre asta în alt episod.

Pe actele de ieșire din spital scria albastru pe alb că nu poate fi lăsată nesupravegheată. Judecătoria Timiș mi-a acordat tutela ei pentru că nu poate fi lăsată nesupravegheată.  Casa de pensii consideră și ea că și-a pierdut în totalitate abilitate de a se îngriji. Doar Comisia de la Handicap e de părere că mama mea are un handicap ușor. Rectific, nu comisia, ci legile, statul român. Știți pe ce considerente se acordă handicapul la bolnavii mintal? Pe baza unui test, numit Mini Mental State Examination (MMSE). Test care e format din 10 cerințe/întrebări de genul:

–    În ce an suntem? Mama mea e în anul în care vrea ea. Cel mai des vrea prin 2001, 2000 sau 1990 și ceva.
–    Ce anotimp e? În condițiile în care stătea în fața geamului și vedea zăpada afară, nu era să zică că e vară.
–    În ce dată suntem azi? Mucles.
–    Ce zi a săptămânii este azi? Pentru mama mea e luni, nu contează ce zi e. Chestia e că 13 februarie, ziua în care am fost la reexaminare, era tot luni. Eu n-am fost de față, pentru că m-au scos afară și n-am putut să le spun că la ea e luni tot timpul. Așa că au luat-o de bună.
–    În ce lună suntem?
–    În ce județ/zonă suntem? Asta a știut.
–    În ce țară? În ce oraș? – Și asta a știut.
–    Unde ne aflăm acum?
–    Suntem la etaj sau la parter? Mda… greu era să se uite pe același geam și să-și dea seama că e la parter.

Apoi, tot MMSE-ul vrea ca bolnavul să numere descrescător de la 100 și să scadă câte 7. Evident că n-a știut. MMSE-ul cere bolnavului să spună cât e ceasul, apoi să deseneze un ceas care să indice ora, apoi să repete o propoziție („Fără dacă, și sau doar”), apoi să ia o coală de hârtie, să o îndoaie în două și s-o așeze pe jos, apoi i se arată o hârtie pe care scrie „închide ochii” și bolnavul trebuie să facă ce scrie acolo, apoi trebuie să scrie o propoziție (mama mea o scrie pe aceeași la fiecare MMSE: „Fetița mea are grijă de mine”- ceea ce o dă pe spate pe  doctoriță, pe mine nu mă mai impresionează), apoi trebuie să copieze  nu știu ce pentagoane intersectate. Și gata. Ăsta e testul care decide că mama mea (sau orice alt om bolnav de Alzheimer) e capabil să aibă grijă de el.

Testul ăsta decide că mama mea nu are nevoie de îngrijitor.

Și-acuma să vă povestesc eu cum stau treburile cu un bolnav de Alzheimer, care, chipurile, nu merită un grad de handicap mai mare pentru că n-are un punctaj sub 9. Mama mea are 15.

Mama mea nu se spala, nu mănâncă, nu se îmbracă, nu face NIMIC fără asistență. În fiecare seară stau cu ea în baie și îi spun: „Acum te speli la subraț, acum te speli în urechi, acum te speli la fund, acum te speli între degete. Acum ieși din vană, acum te îmbraci în halat, acum te ștergi, acum te îmbraci în pijama, acum te bagi în pat.” Dimineața o luam de la capăt: stau lângă ea să se spele la subraț (că transpiră noaptea) și când termină, până mă spal eu pe dinți, ea se îmbracă cu hainele pe care i le-am pregătit pe coșul de rufe. Dacă nu îi spun să își ia chilotii pe ea, stă și se uită la mine și așteaptă să îi dau următoarea comandă. La masă mănâncă toate  alimentele pe rând. Dacă îi pun în farfurie carne, orez, morcovi, broccoli și cartofi, le mănâncă pe rând. Nu pot merge la budă, că e mereu după mine, în spatele meu. Nu pot să o pun nici măcar să îmi spele vasele pentru că lasă farfuriile cu detergent și nu le clătește. Nu o mai las să-și facă nici patul pentru că ultima oară mi-a stricat canapeaua și am fost bună de plată: 200 de lei. Nu pot să-mi las deodorantul, parfumul și periuța de dinți în baie pentru că le foloșește ea. Le țin ascunde în dormitor. Nu pot lăsa coșulețul de gunoi (pentru discuri demachiante și alte chestii pe care le arunc) în baie, pentru că aruncă hârtia cu care se șterge la fund acolo și îmi pute în toată baia.

Nu mai continui, că ați înțeles ideea. Și la lista asta se mai adaugă încă o mie de alte chestii neplăcute. Mama mea nu are nevoie de însoțitor și nici de supraveghere continua, pentru că un rahat de test afirmă contrariul.

Mi-e scârbă de conducătorii și legile acestei țări.