Mexic – scrisoare de sub sombrero

Pe Monica Micu n-o cunosc personal, dar mi-aș dori tare mult. Alături de Denisa, e una dintre puținii bloggeri pe care îi citesc încă de la început. Nu știu prea multe despre ea, în afara de ce scrie pe blog. Știu că, de când am început eu s-o citesc, viața ei s-a împărțit între România, Italia și Mexic. I-am savurat pozele și povestirile de pe celălalt continent și când mi-a venit ideea cu scrisorile, o poveste din Mexic era tot ce-mi doream pentru mine și pentru voi. Așa că am rugat-o pe Monica să ne povestească cum e acolo, cum e într-un loc în care mulți dintre noi nu vom ajunge probabil niciodată. Iar scrisoarea ei e minunată, plină de detalii, curiozități și chestii interesante despre Mexic. Vă las să le savurați.

Am locuit în Mexic trei ani bătuţi pe muchie. În octombrie 2008 am pus prima dată piciorul în capitala Ciudad de Mexico în a zecea lună a lui 2011 plecam cu inima făcută ţăndări. Deşi e o concluzie o să o pun în primul paragraf, pentru că o voi mai repeta: de Mexic omul se ataşează cu greu. Când ţi-a intrat în inimă acolo rămâne.


N-are rost să insist asupra faptului că Mexicul e total diferit de România. Alt continent, altă cultură, altă climă, alţi prieteni, alţi duşmani, altă arhitectură şamd şamd.

Dar Mexicului ar putea să-i fim recunoscători în fiecare zi, de dimineaţa şi până seara, pe puncte.

De-ale gurii: ce aţi mâncat astăzi? Ia să ne întoarcem cu 500 de ani în urmă. Ar fi fost acelaşi lucru în farfurie? Cartofi, ardei, roşii (tomato!), vinete, fasole, porumb, dovleci de toate felurile cacao, vanilie, arahide şi câte multe altele au fost duse în Europa sau Asia, unde au întâlnit climat asemănător, de către conchistadori. Până şi guma de mestecat vine din Mexic! Nu povestesc ce au primit localnicii la schimb că  ne întristăm cu toţii. Pe scurt, nu a fost deloc un schimb avantajos  şi mulţi mexicani par încă traumatizaţi de venirea străinilor pe meleagurile lor. De altfel, Mexicul este considerat şi acum o ţară nu prea primitoare cu emigranţii. Lucru care a ajutat, de altfel, identităţii naţionale. Mexicul e capitala culturală a Americii Latine de limbă spaniolă. Universităţi importante, muzee, arhitectură,  arta culinară: toate contribuie la crearea unei identităţi puternice cu care alte state de la sud nu se pot mândri la fel de mult (asta nu înseamnă că ar fi mai prejos, dar făceam şi eu o mică ierarhie).

Cum e viaţa în Mexic? Cum reuşeşti să  ţi-o croieşti! Se vorbeşte cu atâta spaimă despre traficanţii de droguri şi lipsa de siguranţă de pe străzi încât se uită că problemele acestea au ajuns deja peste tot în lume. Important e să fii prudent, să de adaptezi locului şi să nu te expui inutil pericolului.  

Clima e perfectă. N- am purtat palton şi cizme timp de trei ani! În Ciudad de Mexico, situat la peste 2200 de metri nu ajunge nici canicula. Nu degeaba Cuernavaca, situată nu departe, unde se afla reşedinţa de vară a aztecilor, apoi a conchistadorilor şi pe rând a tuturor celor care au condus ţara, e numită oraşul eternei primăveri. Cum suna 25 de grade temperatura medie anuală? Clima aduce după sine o varietate de legume şi fructe de-a lungul întregului an.

Oamenii. Mexicanii sunt calzi: de cum te cunosc îţi spun “mi casa es tu casa”, dar lucrurile se opresc aici. Amabilitatea e doar de faţadă (nu e ipocrizie, nu mă interpretaţi greşit!)  şi abia după mult timp prietenia se sudează. Dar sudată rămâne! Pentru răceala de la început, aşa cum vă spuneam înainte, de vină e impresia generală lăsată de străini începând cu acum peste 500 de ani. Toţi au venit doar ca să ia ceva, puţini au dăruit. (bolile aduse de conchistadori, care au decimat populaţia locală, nu se iau în considerare) Ce am apreciat mereu la colegii şi prietenii mei: în trei ani nu am auzit nicio răutate, nicio bârfă, rareori o ironie dar nici aceea menită să distrugă buna-dispoziţie a celui vizat. Ce n-am apreciat: nimeni nu spune “nu” chiar dacă e “nu”. Până la urmă am reuşit să smulg cu forcepsul nişte “nu-uri” mai ales când a fost vorba de chestiuni de serviciu.

Locurile: Mexicul e un paradis. E o ţară imensă care are de toate: la nord deşertul în care s-au turnat atâtea filme, Canionul de Cupru (Barrancas de Cobre) mai mare şi mai spectaculos decât mai cunoscutul Canion de Colorado, indienii tarahumara care fug atât de repede încât în Statele Unite există încălţăminte sportivă care le poartă numele, Guadalajara, leagănul culturii mexicane, de unde vin mariachi, tequila şi sombrero, piramidele şi siturile arheologice aztece şi maya, oceanele pe cele două laturi, munţii impresionanţi şi autostrăzile care îi crestează în două (tunelurile nu au prins în Mexic, poate din cauza prea multelor cutremure), sudul cu Chiapas – paradisul din paradis, Canionul Sumidero cu pereţi înalţi o mie de metri, Riviera Maya cu plajele albe şi marea de turcoaze, Oaxaca cu broderii şi mâncăruri excepţionale. Istoria ştearsă cu brutalitate de conchistadori şi foarte puţin reconstituită de iezuiţii veniţi să-i creştineze pe localnici, sincretismul religios, concepţia diferită faţă de viaţă şi moarte, modul de a exprima sentimentele (un amic polonez mai păstrează şi acum o valiză harcea-parcea cu care s-a apărat de loviturile de cuţit ale pasionalei soţii mexicane cuprinse de o criză nejustificată de gelozie).

Cuernavaca

Caraibe

Curiozităţi: tequila se produce din agave cultivată la o anumită altitudine şi în sol vulcanic. E transparentă cea de joasă calitate, cea mai bună şi mai scumpă e închisă la culoare pentru că ia nuanţa butoiului de stejar în care a stat la maturat ani buni. Ce am văzut în România nu doar că e nejustificat de scumpă dar e de proastă calitate. Ca şi cum am exporta veseli Săniuţa! Mai bine nu probaţi.

Berea Corona se bea în veselie doar de către străini. Localnicii n-o apreciază. Mexicanilor le place în schimb michelada (bere cu suc de lămâie, sare, sos tabasco şi Worcestershire sauce) Şi, din nefericire, mulţi adoră tot ce e prost şi vine din Statele Unite. Mâncarea fast food (nu pricep de ce, bucătăria locală e o comoară), sucurile carbogazoase (am cunoscut oameni care nu beau apă chioară niciodată!), carnea, carnea şi iar carnea, dulciurile exagerat de dulci, snacksurile şi sosurile dubioase pe bază de maioneză.

Nivelul de trai: în mare se compară cu cel din România (vorbesc despre nivelul mediu). Altfel, să nu uităm că, aidoma multor state latino-americane, Mexicul e o ţară a puternicelor contraste sociale: cel puţin trei mexicani se află printre primii 15 cei mai bogaţi oameni din lume (Clasamentul revistei Forbes), cel mai bogat fiind, poate ştiţi, Carlos Slim. Salariul minim e echivalentul a trei dolari americani pe zi. Dar mulţi mexicani trăiesc chiar şi sub acest prag.

Dacă n-aş fi în vizită pe blogul Tomatei aş putea continua până în zori. Închei sfătuindu-vă să nu încetaţi niciodată să visaţi. Să speraţi că veţi vedea alte locuri, că veţi ajunge să cunoaşteţi alte culturi şi alte meridiane. Din toate e ceva de învăţat şi după fiecare asemenea experienţă nu există să nu fim mai buni. Eu am învăţat din Mexic să zâmbesc mai mult, de exemplu. Pentru un simplu motiv: viaţa e frumoasă iar mâine nu se ştie… (¡mañana nunca se sabe!- din înţelepciunea poporului mexican).

Puteți citi mai multe despre Mexic aici. Monica locuiește acum la Roma, poate o convingem să ne povestească și despre acest minunat oraș, mult mai la îndemâna noastră.