Doar nimic, atat mai au
Am început săptămâna într-o notă tristă, o continuăm la fel, că n-avem cum altfel. Lăsând puțin drama mea la o parte, care e strict problema mea și nimeni n-are ce face în legătură cu ea, România își trăiește propria dramă. Nu mă uit la televizor că numai despre zăpadă aud. Însă m-am nimerit vineri prin fața lui și am văzut satele acelea complet acoperite de „infernul alb” cum îi zic jurnaliștii. Instant au început să-mi curgă lacrimile pentru oamenii ăia bătuți de soartă și m-am întristat și mai mult. De parcă nu le am eu pe ale mele.
Nici în Timișoara nu ne lipsește zăpada, dar în comparație cu ce e prin țară, la noi e lux, deci n-o să mă plâng că nu mai suport iarna asta. N-am dreptul ăsta, în comparație cu iadul prin care trec alți oameni izolați în case, fără lumină, fără căldură, fără mâncare.
N-aș fi scris despre nenorocirile astea (și-așa scriu destul despre propriile mele nenorociri), dacă Alina nu mi-ar fi semnalat o situație tristă de tot. Poate ați auzit, poate ați mai citit pe alte bloguri, poate acum citiți pentru prima oară despre Iulian și bunica lui, care și-au pierdut casa și toate bunurile într-un incendiu. Au rămas doar cu hainele pe ei și pot sta la niște rude doar până se mai încălzește afară. Nu știu cum e și nici n-aș vrea să aflu vreodată cum e să nu mai ai nimic. NIMIC. Nici casă, nici haine, nici de mâncare, nici măcar din ce învăța. Cred că nici măcar un exercițiu de imaginație nu poate fi aproape de realitatea pe care o trăiesc acești doi oameni.
Toată povestea lor o puteți afla de pe blogul Nicoletei Țintea, iar la Bogdana găsiți și mai multe detalii.
Ce vreau eu să vă spun e că noi putem schimba ceva pentru bătrânica asta și pentru nepotul ei de 13 ani. Le putem trimite alimente, haine, materiale de construcție sau bani.
Părintele din Glodeanu a luat situația în propriile mâini și face tot ce poate pentru acești doi nefericiți. Orice informații doriți sau orice ajutor puteți oferi, numărul de telefon al părintelui Marian Tudor e 0720 281 634.
Pachetele cu haine și alimente se pot trimite prin poștă, dar cu vremea asta, cine știe când ajung. Însă tot vor ajunge cumva și cândva. Adresa la care le puteți trimite este:
Preot Tudor Marian, Sat Cârligu Mare, Comuna Glodeanu Siliştea, Judeţul Buzău, Cod 127260
Specificați pe colet: „Donație pentru Iulian”.
Dacă vreți și puteți să trimiteți bani, există un cont care vă stă la dispoziție:
CONT: RO 33 CECEBZ 2808 RON 0782502, deschis la CEC, Sucursala Buzău.
Titular cont: Tudor Marian
Specificați și aici: „Donație pentru Iulian”.
Să nu stăm cu mâinile în sân.
eu as dona bani, dar preotul ala ce va afce cu banii, pt ca da, se stie cat de hapsani sunt preotii si spre deosebire de late persoane am si am avut tangente cu lume bisericeascasi am vazut cum se fura….:(
nu stiu ce sa zic. cred ca va trebui sa avem incredere. am citit la cele doua femei care au scris despre preot si ele au mare incredere in el, ceea ce ma face si pe mine sa am incredere. o sa donez diseara si eu.
aha, pai vorbesc cu al meu barbat sa-i vad si parerea lui si vadem ce facem 🙂
Buna seara, ma numesc Madalina Zaharia si sunt din Constanta. Am copilarit in satul Carligu Mare, comuna Glodeanu Silistea, in casa bunicilor mei. Pe preotul din sat il cunosc personal, de la inmormantarea si pomenile bunicii mele. Va scriu pentru ca am vazut intrebarile pe care vi le puneti cu privire la acest preot, intrebari de bun simt, pe care si eu mi le-as fi spus. Vreau sa va spun ca ce a facut acest OM in satul acela uitat de lume, este incredibil. Am donat si eu ce am putut de fiecare data, si ce am adunat de la prietenii mei ( haine, multe carti cu care a facut o biblioteca, etc). Si fara nicio sustinere, fara bani primiti de cine stie unde. Acest preot nici salariu nu primeste de la Patriarhia Romana, pentru ca face parte dinte acele biserici (neiteresante probabil) care trebuie sa se autofinanteze din donatii???!!!??? Satul acela, toata comuna de fapt, este o comuna de oameni foarte saraci, care traiesc din ce muncesc la camp ( fara cine stie ce utilaje…) si din ce cresc prin curte. Media de varsta nu stiu exact care e, dar e cu siguranta cea a unei persoane trecute bine de tinerete. Nu vreau sa spun ca nu am mai cunoscut un preot care sa faca ce face el, pentru ca deja sunt foarte rari oamenii pe care-i cunosc cu atata devotament pentru cei din jur. Preotul are o familie tanara si un copilas mititel. A ” aterizat” in acel loc uitat de lume si nu numai ca nu vrea sa plece, dar face lucruri. Eu, sincer, cred ca as fi fugit mancand pamantul…. Acest preot a facut cum a facut si a auzit o tara intreaga de el. Ajuta copiii, ii sustine cat poate sa mearga la scoala, ii aduce la biserica, ii duce in tabara ( vorbim despre niste copii care probabil ca au ajuns pana la Buzau, maxim la Bucuresti, nu stiu ce e aia vacanta la mare, munte, cinema sau orice alt minim de recreere…), spectacole la Buzau, se asigura ca mananca si ca sunt imbracati, etc. Acest preot avea niste bani ai lui cand a ajuns in sat. I-a cheltuit, o mare parte ajutatnd oameni. Este un om la care nu vezi nici o urma de falsitate, ascunzis, etc. In primavara lui 2011, cand am ajuns acolo ultima oara se lupta de zor cu constructia unui centru de zi, cu cantina. Bineanteles, exista si persoane din sat care il conteste. persoane care au o existenta oarecum comoda, fara a avea nevoie de ajutoare din afar pentru un trai de o minima decenta. Dar aceste persoane se simt nedreptatite ca nu primesc si ele nimic de la preot. Acest om, nu se descurajeaza si nu da inapoi, el are o misiune si aia face! Pe scurt, nimic din ce veti dona nu va ajunge in alta parte decat acolo unde este intr-adevar nevoie.
@Madalina. Multumesc mult pentru interventie si pentru asigurarea ca parintele Marian e un om bun. Eu am donat aseara 100 de lei si zilele astea trimit un pachet cu haine pentru Iulian. Sper sa o faca cat mai multi.
Of, te-as pupa pentru cuvintele astea de la sfarsit: “Sa nu stam cu mainile in san!”
eu am cresut intr-un sat cu case de lemn unde in fiecare an erau 2-3 incendii…unul pentrecut in vecini m-a marcat rau de tot….e groaznic, am ajuns sa am o oarecare obsesie legata de foc si pericolul de incendii
o sa ajut si eu dar nu chiar acum ca nu am timp!!!oricum, niciodata nu e prea tarziu!
@ tomata. Pai tocmai din acest motiv am intervenit. Si mie mi se cam ridica parul in cap cand aud de preoti….Din fericire, mai sunt si exceptii. Si am zis ca e pacat, daca sunt oameni care vor sa ajute si neincrederea este o piedica… Tatal lui Iulian, care a murit in 2011, mi-a fost prieten de joaca in copilarie, era cu cativa ani mai mare. Cat despre preot, datorita lui au ajuns sa auda toata Romania de ei 🙂 are o determinare iesita din comun…