Învăţăturile lui Dan către fiica sa, Andreea

Tatăl meu m-a învăţat multe lucruri, unele voit, altele fără să-şi dea seama sau fără să-şi propună. Nu există zi în care să nu mă minunez că am ajuns să gândesc ca el şi să îi pun în aplicare toate poveţele şi toate obiceiurile lui.

Acesta este un post despre 11 lucruri învăţate de când „sunt mare”.

1. Să mă feresc de datorii. Fie că e vorba de cheltuielile lunare, fie că e vorba de împrumuturi de la bănci. Până nu-mi plătesc toate facturile, nu am stare. Mai bine mănânc doar fasole şi cartofi toată luna (deşi nu e cazul), decât să am datorii la întreţinere, la gaz sau la curent. Iar în ceea ce priveşte băncile, tatăl meu nici nu voia să audă de ele. Deh, se fripsese cu Caritasul sau avea preteni care au păţit-o, nici nu mai ştiu, şi se ferea de ele. Eu n-am problema asta, dar nici împrumuturi nu fac. Că n-am de ce.

2. Să caut în mai multe locuri. Înainte să moară, tatăl meu trebuia să îşi facă ochelari noi. Mă credeţi că am găsit prin casă şi prin maşina lui, cel puţin 5 bileţele cu preţuri şi notiţe despre serviciile oferite de diverse cabinete oftalmologice? Niciodată nu cumpăra înainte să caute şi în altă parte. E drept că eu nu fac întotdeauna aşa, dar când trebuie să dau o căruţă de bani pe ceva, mă interesez bine de tot înainte ca să ştiu ce cumpăr. Zilele astea mă îndeletnicesc cu căutatul unei uşi de exterior şi mă tot plimb prin magazine de specialitate.

3. Sa am grijă de ceilalţi. Asta nu pot spune că am învăţat-o de la el, că a venit oarecum imediat după dispariţia lui. Când mai multe fiinţe depind de tine, nu ai cum să nu îi duci la doctor, să nu le cumperi haine şi mâncare, să nu le oferi tot confortul de care au nevoie şi să nu te gândeşti la ei când iei o decizie. N-am avut obiceiul ăsta înainte de moartea tatălui meu. Singura care contam eram eu, că de ceilalţi se îngrijea el. Ei, acuma am o mamă bolnavă şi 2 câini, care fără mine ar muri toţi trei.

4. Să mă preocupe mai mult casa. Spuneam la un moment dat, după ce-a murit el, că am o casă şi nu ştiu ce să fac cu ea. Că nu se mulează pe gusturile mele, pe dorinţele mele şi pe nevoile mele. Au trecut aproape 2 ani de când el s-a dus şi eu tot n-am făcut nimic cu casa asta. DAR, mi-am schimbat atitudinea. Încep să vreau să fac schimbări, să înlocuiesc una alta, să cumpăr obiecte de care am nevoie, şi  sper ca anul ăsta să-mi reuşească planul de a avea o sufragerie nouă.

5. Nimeni nu hotărăşte pe banii mei. Asta ar fi trebuit să fie prima învăţătură, pentru că e lozinca pe care am auzit-o de nenumărate ori de la el. Io’s mai fraieră aşa, din când în când, şi pentru că nu pot spune imediat nu, că tanti sau nenea mi se par simpatici, dau cât îmi cer. Însă sunt cazuri în care fac aproape ca el. Bine, nu mă cert prin pieţe, cum îi plăcea lui, dar nu mai cumpăr dacă ceva nu-mi place. Înainte imediat scoteam banul.

6. Să-mi apăr interesele. Nu eram combativă, nici certăreaţă. Până de curând, singurul scandal pe care l-am făcut a fost să-i spun vânzătoarei de bilete de firobuz să-mi dea rest monede, nu guma de mestecat. Şi asta era prin facultate, deci vă daţi seama cât a trecut. Nu aveam gura mare ca acuma, ba dimpotrivă, mă făceam mică şi îmi era tot mie ruşine dacă cineva ţipa un pic mai mult la mine. Eeeeei, asta e atât de altfel acuma. Numai să mă provoace ceva şi să vezi atunci furie dezlănţuită. Abia aştept prezentarea la comisia de handicap, abia o aştept. Şi dacă nu primesc gradul de care are nevoie mama mea… o să mă ţină ăia minte. La fel cum mă ţin şi aia de la Judeţean.

7. Să am ciocul mai mic. Contradictoriu cu tot ce-am spus mai sus, însă recent am învăţat că pasărea pe limba ei piere. Oricâtă dreptate ai, s-ar putea ca cel căruia îţi ceri drepturile să aibă puterea să îţi închidă gura. Mi s-a îtâmplat, acum tac. Mai trebuie să învăţ să cântăresc situaţiile şi să îmi dau seama când e cazul să fac circ şi când nu. Asta nu e învăţaţă de la tati.

8. Să nu mai amân lucruri. E şi unul dintre planurile mele pe 2012 şi până acum m-am ţinut cu brio de el. Aşa am de gând să continui.

9. Să nu fiu o prefăcută. Cel puţin nu cu prietenii mei. Dacă faci ceva ce mă deranjează, îţi spun în faţă, nu mă duc să te bârfesc, nu ţin pentru mine. Îţi spun. Pentru că-mi pasă şi pentru că prietenii adevăraţi nu sunt alături de tine doar să te flateze şi să îţi cânte în coarne. Cel puţin eu nu sunt genul ăla de prietenă. Şi-atunci spun ce am de spus, chiar cu riscul de a rupe o prietenie. Şi pe-asta am făcut-o şi încă nu simt că am făcut ceva greşit. Daca voi simţi vreodată, îmi voi cere scuze.

10. Pot face tot ce-mi propun. Anii ăştia doi petrecuţi fără tatăl meu m-au învăţat multe. Foarte multe. Atât de multe încât nici nu-mi mai aduc aminte cum trăiam în 2009, depinzând de alţii. Câteodată, mă opresc din tot ce fac şi pentru câteva secunde mă gândesc că eu fac lucrurile să meargă, eu sunt cea datorită căreia din casă nu lipşeşte nimic, tot datorită mie mama mea merge la doctori, ia medicamente, e îmbrăcată bine, e curată, e mâncată. Şi mă surprinde plăcut lucrul ăsta, mă face să fiu mândră de mine. Nu am scris asta pentru a mă lăuda, ci pentru că după ce a murit tatăl meu, m-a cuprins panica la simplul gând că nu ştiam unde se plăteşte gazul. Apoi mă înspăimânta perspectiva întreţinerii unei case şi a 4 vieţi din salariul meu şi pensia maică-mii. Cum? Când până atunci toţi banii mei se duceau pe prostii: pe haine, pe reviste, pe ieşiri în oraş, pe te miri ce. Şi acum pot privi înapoi cu un zâmbet pe buze şi înainte cu multă speranţă. Pentru că oricât mă va lovi viaţa, nu voi renunţa niciodată.

11. Şi poate cea mai importantă lecţie pe care am primit-o de la tatăl meu e asta.

Aceasta a fost o leapsă de la Corina. Merge mai departe către Bianca, Dorin, Roşcata, Ela şi Jocul Orb.