Educaţie pentru mâna stângă

Aşa cum ştiu contactele mele de pe Facebook (le-aş spune prieteni, da’ pe unii nu i-am văzut niciodată la faţă) şi urmăritorii de pe Twitter pe care i-am întrebat cum se poate opri sângerarea, sâmbătă seara m-am tăiat la deget. La degetul mare de la mâna dreaptă, fix acolo unde e cel mai nasol. Mă puneam să fac o ciorbiţă de porc cu ajutorul multelor ustensile de bucătărie pe care mi le-am tot cumpărat în ultimul timp. Am mai spus în repetate rânduri că-s obsedată de gadgeturile de bucătărie, că-mi place să mă joc, nu să fac de mâncare. Şi dacă am jucăriile corespunzătoare, parcă mă apropii mai cu drag de aragaz şi de oale. Ceea ce s-a şi întâmplat de la Crăciun încoace de când am obiectele astea două să mă ajute să termin treaba mai repede. Daţi click pe poze pentru informaţii despre  ele.

Între oala cu macaroane care fierbeau pe aragaz, tigaia cu sos de roşii şi oala cu apă în care fierbea carnea pentru ciorbă, mai feliam de zor şi legumele cu primul aparat ca să le pot tăia cuburi, mai uşor, cu cel de-al doilea. Evident că aparatul are şi un mâner care să îti protejeze ghioambele, să nu te tai. Da’ l-am folosit? D’ooh, NU! Că doar îs expertă în gatit şi aparate… pfff… Şi s-a întâmplat ce era evident că se va întâmpla, ce ştiam că se va întâmpla la un moment dat. M-am tăiat că n-am ţinut morcovul cum trebuia.

Am pus repede degetul rănit sub apă, am strâns de am zis că-mi sare unghia şi sângele nu se oprea şi nu se oprea. Până când Adi Hădean mi-a spus să pun sare pe rană, să se oprească sângerarea. Ştiam şi io asta, da’ speram ca cineva să ştie un truc mai blând. Nu ştia nimeni aşa că am luat o lingură şi am aruncat sare pe rană. Cu mâna strângă. De vreo 3 ori, că tot ratam. Nici n-are rost să vă explic prin ce chinuri traumatizante am trecut, ce transpiraţii m-au luat şi câţi sfinţi din calendar am pomenit. Şi ca să fie treaba treabă, când a trecut durerea, când sarea era plină de sânge, dar cel puţin se oprise, ce mi-am zis eu? Să mă spăl, că arată urât. Proastă mişcare. FOARTE proastă, că am mai trecut o dată prin toate chinurile alea. După care m-am potolit cu spălatul, m-am bandajat şi mi-am lăsat mâna în pace. Până m-am apucat de călcat şi mi-a picat bandajul.

Să zic două trei cuvinte şi despre mâna stângă, că doar despre ea mă apucasem să scriu.

Mă, nu-i a bună când îţi dai seama că fără mâna dreaptă cea stângă e inutilă. Parcă eram handicapată, aşa mă mişcam prin casă. Complet neajutorată fără mâna care le face pe toate, recunosc că m-am cam panicat un pic. Nu se poate ca totul în viaţa asta să depindă doar de mâna dreaptă. Numai că până nu m-am tăiat la unul dintre degetele ei, nu mi-am dat seama de cât de importantă e şi mână stângă. Aşa că, de acum înainte o să încerc să mi-o educ să poată să facă şi ea ce face cealaltă.

Pot scrie la laptop cu mâna stângă, pot mânca cu ea, pot să-mi fac manichiura la mâna dreaptă… şi cam atât. În rest, tot greul pică pe soră-sa din partea aialaltă.

Nu ne dăm seama cât de importante sunt toate părţile corpului nostru până când una dintre ele nu păţeşte ceva. Unii îşi pierd o mână, alţii un picior, o ureche, o splină sau un rinichi. Alţii vederea, alţii auzul. Şi învaţă să se readapteze la viaţă cu ce le-a rămas. Să îlocuiască minusul sau să-l transforme în plus. Unora le iese extraordinar de bine, alţii îşi plâng de milă (cum fac eu acuma că vai, m-am tăiat la un deget, care în cateva zile va fi funcţional din nou). Unii dintre aceşti oameni sunt: Florin Georgescu şi  Nick Vujicic. Şi sunt sigură că nu-s numai ei, dar de ei mi-am adus aminte acuma. Şi fac o plecăciune până la pământ înaintea lor şi ma simt mică, mică pentru că mă plâng pentru un rahat.