Frumusetea unei zile gri
Nici n-am ajuns bine ieri la lucru, că durerea a și pus stăpânire pe mine. Deși plecasem de-acasă bine dispusă și pregătită pentru o nouă săptămână, până la ora 11 eram din nou în pat. Dureri chinuitoare, transpirații reci, frisoane, amețeală, tot tacâmul. Dar nu vă alarmați, a trecut lăsând în urmă o durere suportabilă, care până azi s-a risipit de tot.
Am ajuns acasă visând doar la pijama, la căldura patului și a ploscăi. Gâfâiam, dârdâiam și mi-aș fi ținut ochii închiși în timp ce mă schimbam și mă învârteam prin casă pentru a-mi pregati cele necesare vindecării.
Durerea s-a mai potolit, dar între timp venise Iubi să se asigure că sunt ok. I-am vorbit cu ochii închiși, cu gura uscată, cu plosca în brațe și cu un câine pe post de șal (așa știe Ricky să-și manifeste grija). Când am putut să mă ridic, am mâncat și m-am întors în pat. Iubi plecase după ce l-am asigurat că mă descurc și că durerea nu va mai reveni. Suntem cunoștințe vechi, deci îi știu tabieturile.
Și-am rămas singură. Singură cum n-am mai fost demult, într-o zi care m-a făcut să mă întorc în copilărie, când zilele gri, posomorâte, de iarnă însemnau un singur lucru: imposibilitatea de a ieși afară la joacă. Învăluită în căldura plapumei, mă pregăteam să citesc, dar privirea mi-a rămas agățată de peisajul parcă decolorat al blocurilor din fața geamurilor mele. O zi urâta și totuși atât de frumoasă. Pentru o clipă mi-am imaginat viața mea fără griji, fără povara bolii mamei mele și fără obligațiile mele cotidiene. Eram din nou un copil care nu merge la școala că e bolnav. M-a cuprins aceeași bucurie a absenței motivate, când toți ceilalți trebuie să suporte orele chinuitoare de geografie, matematica sau chimie, pe când eu pot sta în pat la TV.
Am regăsit lumina acelor zile uitându-mă pe geam, savurând singurătatea și liniștea casei mele, mult prea mare numai pentru mine. Mi-am luat Kindle-ul și m-am apucat de citit până când am adormit înconjurată de câini și cu La Medeleni odihnindu-mi-se pe piept. M-am trezit cu același sentiment plăcut, dar cu tristețea că într-o oră visul frumos se va spulbera. Mama mea va veni acasă, eu îmi voi relua atribuțiile și zilele gri nu vor mai fi frumoase decât când le voi privi prin ochii unui eu din alte vremuri.
15 Comments
delia
in weekendul asta si eu m-am trezit privind viata prin ochii copilului din mine, dar avea un gust amar, amar, pt ca de fiecare data cand imi vedeam copilaria cineva venea si plangea langa bunicul, care era mort pe masa :((
Tomata
🙁 imi pare foarte rau si stiu prin ce treci. te imbratisez cu drag.
Cata Petru
Doamne-ajuta sa-ti fie cum trebuie!
Tomata
multumesc. 🙂
Pingback:
Pingback:
Liana
Si acum vin eu si intreb insensibila la restul povestii… de unde ai facut rost de La Medeleni pentru Kindle?? 🙂
(Serios, get well soon)
Tomata
:)) am avut-o in format .doc si am transformat-o in .mobi. O vrei?
Liana
YEEEEEEEEEEEEEEEES!!!! In orice format. Mi-e atat de dor de ea
Smiley cu plecaciuni
Tomata
:)) ok. ti-o trimit pe mailul asta.
Claudiu Constantin
Vreau si eu “La Medeleni” pentru Kindle
dojo
SANATATE! Nasol momentul, bine ca esti mai OK. Si da, cenusiul unor zile are uneori un farmec aparte, cand esti la caldura si ai un moment de respiro de la tot ce inseamna viata 🙂
Tomata
eh, probleme trecatoare, dar lunare… ;)) sunt bine acuma.
lala
la cum ai povestit m-au facut si pe mine sa ma intorc in copilarie! 🙂
multa SANATATE iti doresc!
Tomata
multumesc. asemenea si tie. 🙂