Jurnalul Annei Frank

jurnalul annei frank in englezaanne frankAutor: Anne Frank
Nationalitate: germana/apatrida
Titlu original: Het Achterhuis
Anul aparitiei: 1947
Nr. pagini: 352 (Puffin, Hardback, editie de colectie)
Premii:
Ecranizare: The Diary of Anne Frank (1959), The Diary of Anne Frank (2009)
Nota mea: 5/5
Am mai citit si:

„Just imagine how interesting it would be if I were to publish a novel about the Secret Annex. The title alone would make people think it was a detective story. Seriously, though, ten years after the war people would find it very amusing to read how we lived, what we ate and what we talked about as Jews in hiding.”

Celebrul Jurnal al Annei Frank era pe lista mea de lecturi de multă vreme. De aşa multă vreme că deja îl amânam din motive stupide. Aşa fac cu multe cărţi pe care vreau să le citesc, le amân din cauza notorietăţii lor, pe motiv că „nu e vremea lor acuma”. O prostie din partea mea, ştiu.

Însă odată cu primirea Kindle-ului şi cu poposirea cărţii în memoria lui, Jurnalul Annei Frank a avut privilegiul de a fi primul e-book citit de pe el.

Ah, şi un alt motiv pentru care am evitat cartea a fost temerea că va fi un jurnal despre atrocităţile războiului, despre durere, despre lucruri cu care nu voiam să mă confrunt. Nu mă puteam înşela mai tare. Jurnalul Annei Frank nu este o carte despre război. Adică nu în totalitate. Desigur există referiri, există scurte relatări despre situaţia Olandei, despre acţiunile armatei germane, a celei ruseşti şi a celei englezeşti, există dezbateri vagi, discuţii ale adulţilor redate de Anne, însă procentul războiului în jurnalul ei e destul de mic.

Uneori merg mult mai departe cu presupunerile decât ar trebui. Jurnalul lui Anne e un jurnal ca al oricărei adolescente: cu vise, cu speranţe, cu trăiri, cu schimbări de stări, cu lacrimi, cu zâmbete şi cu hohote de râs. Însă e deosebit de cel al unei adolescente obişnuite prin simplul fapt că e foarte bine scris.

Început la 13 ani, imediat după ziua ei din 1942, eveniment cu care l-a şi primit cadou, jurnalul acoperă 2 ani, timp în care familia Annei, mama, tata şi sora ei, familia Van Daan şi Alfred Dussel, trăiesc pe ascuns în anexa secretă de la fabrica pe care o conducea tatăl Annei înainte de începerea războiului.

Fiind evrei, deci vânaţi şi chinuiţi, toţi cei 8 membrii ai anexei se ascund de autorităţi şi speră sa rămână acolo până la sfârşitul războiului. În tot acest timp, Anna povesteşte ce se întâmplă în anexă, cum îşi petrec timpul, cum se înţeleg, cât de greu le e să păstreze liniştea între 8 si 17 până când pleacă muncitorii din fabrică, cât de greu le e să ţină vara toate ferestrele închise pentru a nu da nimănui de bănuit că se poate afla cineva acolo, dar mai ales, cât de îngrozitor este pentru ea să nu poată râde cât are chef, să nu poată ieşi în natură, să nu se poată ascunde de cei care o supără în anexă.

„Let me tell you, just for fun, what we each want to do first when we’re able to go outside again. Margot and Mr. van Daan wish, above all else, to have a hot bath, filled to the brim, which they can lie in for more than half an hour. Mrs. van Daan would like a cake, Dussel can think of nothing but seeing his Charlotte, and Mother is dying for a cup of real coffee. Father would like to visit Mr. Voskuijl, Peter would go downtown, and as for me, I’d be so overjoyed I wouldn’t know where to begin. Most of all I long to have a home of our own, to be able to move around freely and have someone help me with my homework again, at last. In other words, to go back to school!”

Annei îi place enorm de mult să scrie, toată perioada pe care o petrece închisă între pereţii ascunzătorii, scrie, învaţă, citeşte şi îşi dezvoltă dorinţe, pe care, din păcate, nu şi le-a putut pune niciodată în aplicare. Visează să ajungă o jurnalistă de renume, o scriitoare reputată şi, sunt sigură că nu sunt singura care crede asta, o feministă care ar fi obţinut multe beneficii pentru femeile acelor vremuri.

„One of the many questions that have often bothered me is why women have been, and still are, thought to be so inferior to men. It’s easy to say it’s unfair, but that’s not enough for me; I’d really like to know the reason for this great injustice! Men presumably dominated women from the very beginning because of their greater physical strength; it’s men who earn a living, beget children and do as they please. . . Until recently, women silently went along with this, which was stupid, since the longer it’s kept up, the more deeply entrenched it becomes. Fortunately, education, work and progreş have opened women’s eyes. In many countries they’ve been granted equal rights; many people, mainly women, but also men, now realize how wrong it was to tolerate this state of affairs for so long. Modern women want the right to be completely independent!”

Foarte matură în gândire, deşi totuşi copilăroasă şi preocupată de aceleaşi lucruri de care e preocupată orice adolescentă, Anne evaluează şi descrie ce se petrece în anexă cu o sinceritate şi cu o claritate extrem de pronunţate. Îşi pune sufletul pe foaie, pentru că „paper has more patience than people”,  se apucă de scris pentru că nu are nici un prieten, deşi îi are pe sora ei şi pe Peter, fiul familie Van Daan, de vârstă apropiată. Însă fiind foarte diferită de ei, îi e greu să se apropie de ei, să le vorbească, să comunice ca nişte adolescenţi. E mult prea zgomotoasă şi prea energică pentru cei doi, care sunt prea liniştiţi şi prea interiorizaţi. Aşa că, de fiecare dată când are ceva pe suflet, îi împărtăşeste trăirile şi sentimentele ei lui Kitty, jurnalul ei.

Un loc important în relatările ei îl ocupă relaţia dintre Anne şi mama ei. Tatăl ei, Otto Frank, singurul supravieţuitor şi cel care a publicat jurnalul după moartea Annei, a cerut scoaterea unor pasaje în care fata îşi exprima prea dur sentimentele faţă de mama ei.  Însă scriind într-un jurnal, pe care se presupunea că nimeni nu-l va vedea niciodată (deşi fantazează la publicarea lui), e sinceră şi scrie tot ce gândeşte:

„I can imagine Mother dying someday, but Daddy’s death seems inconceivable. It’s very mean of me, but that’s how I feel.”

„Crying can bring relief, as long as you don’t cry alone. Despite all my theories and efforts, I miss – every day and every hour of the day – having a mother who understands me. That’s why with everything I do and write, I imagine the kind of mom I’d like to be to my children later on. The kind of mom who doesn’t take everything people say too seriously, but who does take me seriously.”

Însă, când îşi reciteşte jurnalul, la un an distanţă, Anne e mai matură. Îşi dă seama de nedreptatea pe care i-a făcut-o mamei ei vorbindu-i urât şi se căieşte. Totuşi, nu o iubeşte aşa cum ar trebui să-şi iubească un copil mama:

„The period of tearfully passing judgment on Mother is over. I’ve grown wiser and Mother’s nerves are a bit steadier. Most of the time I manage to hold my tongue when I’m annoyed, and she does too; so on the surface, we seem to be getting along better. But there’s one thing I can’t do, and that’s to love Mother with the devotion of a child.”

„I soothe my conscience with the thought that it’s better for unkind words to be down on paper than for Mother to have to carry them around in her heart.”

Sunt multe de spus despre Jurnalul Annei Frank, am notat mult mai multe citate (pe care le puteţi găsi aici), şi mai multe idei, dar mă opresc aici. E o carte extraordinară şi mă bucur mult că am citit-o. Păcat, mare păcat că Anne a murit de tânără, ar fi ajuns cu siguranţă o mare personalitate. Oricum, la Amsterdam, şi nu numai acolo, amintirea ei e păstrată mereu vie. Un motiv în plus să pun Amsterdamul mai sus pe lista destinaţiilor de călătorie viitoare.

Apropos, înainte să vă apucaţi de lectură, aruncaţi un ochi pe link-ul ăsta, vă va fi mai uşor să vizualizaţi anexa.

26 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge