Bolnavii pleaca din Spitalul Judetean cand vor ei

Acum că am deschis cutia Pandorei și v-am povestit de mama mea și Alzheimerul ei, deși nu-mi place să vorbesc despre asta pe blog, mă văd nevoită să scriu undeva despre toate neplăcerile și nervii pe care mi-i provoacă statul și sistemul român când vine vorba de ajutor și servicii. Ideea e că oricum vorbesc și scriu degeaba că prin scrisul pe blog nu rezolv nimic. Însă, la momentul ăsta sunt MULT prea obosită și nervoasă pentru a face plângere pe undeva, dacă aș ști unde.

Să vă povestesc.

Pentru că doctorița ei se teme să nu cumva să fie vorba despre o altă boală și nu despre Alzheimer (evoluează prea repede), mi-a recomandat să o internez la Spitalul Județean pentru a-și da și alți neurologi cu părerea. A fost atât de amabilă încât a sunat chiar ea și a vorbit cu o doctoriță de-acolo, i-a spus cum mă cheamă și a aranjat să mă duc cu maică-mea ieri dimineață să o internez. Zis și făcut. La 8 jumate, cheaună de somn și ruptă de oboseală eram prezentă pe holul etajului 9. După ce am vorbit cu dansa și după ce am așteptat în jur de 2 ore să termin cu internarea – procedură care putea foarte bine să fie finalizată în cel mult 30 de minute – înainte să plec, îi spun asistentei: „Aveți grijă să nu plece. Că nu are stare și habar n-are unde e. Se plimbă fără scop și pleacă.” „Nu vă faceți probleme, am vorbit cu doctorița, știu ce trebuie să fac, mergeți liniștiță.” Și merg liniștită, rezolv și cu dosarul pentru ancheta socială, ma duc acasă, fac curățenie, mă culc un pic și când mă trezesc, pe la 4 jumate o sun. Mânca. „Bun, să stai cuminte că acuș vin la tine.” Acuș, din păcate s-a făcut ora 7, că așa-i traficul la ora aia. Intru în salon, maică-mea nu-i. Cred că-i la baie, dar colega de salon îmi zice: „DE O ORA E PLECATĂ DOAMNA.” „Cum adică de o oră? La ceva analize sau cum?” „ Nu, a ieșit singură.” În momentul ăla am crezut că fac combustie spontană. Am ieșit furibundă pe coridor, gata să urlu la prima uniformă care-mi ieșea în cale. Era o infirmieră. Și urlu și o cert și fac istericale. Ea, nevinovată. Dau peste asistentă: „Calmați-vă, în  spital tre’ sa fie. O găsim”. O iau eu la un etaj, prietenul meu la altul până ajungem jos. Nici picior de maică-mea. Paza era deja altertată, tot spitalul era în picioare, io urlam la toți care-mi ieșeau în cale. Mă ia ăla de la pază să ne uităm pe înregistrările camerelor de supraveghere, când mă sună o vecină. Maică-mea era la ușa, trăgea să intre înăuntru. Da, maică-mea a plecat după bunul ei plac din Spitalul Județean, fără să o întrebe nimeni nimic și a străbătut tot orașul ÎN CĂMAȘĂ DE NOAPTE și a venit acasă.

Când am aflat, urcă iară la nouă și mai urlă înca vreo 10 minute la toți care îți ies în cale. Asistenta, și ea era nevinovată. Când plecăm, după ce a adus-o prietenul meu de acasă îl întreb pe retardul de la „security” el ce rol are în instituția respectivă? Auzi la el: cu ce drept îl întreb eu asta pe el. Deci și el era nevinovat.

Vă întreb eu pe voi, dacă pe mama mea o lovea o mașină sau n-o mai găseam, cine era de vină? Nu asistenta – care nici măcar nu s-a uitat pe fișa ei medicală să vadă ce are (pe motiv că are 40 de saloane)?  Nu paznicul – care ar trebui să pună o simplă întrebare: „Omule, unde te duci?” când vede un pacient că pleacă din spital în pijama? Nu, în Spitalul Județean din Timișoara nimeni nu e de vină pentru nimic. Unde aș putea să reclam incidentul? Cine poate lua măsuri?

Nu cunosc pe nimeni de la nici o televiziune, însă dacă cuiva i se pare un subiect bun de reportaj, mă ofer martor și dau și declarații.

Da, dragilor și acesta este alt episod din lupta cotidiană cu sistemul sanitar. Cum să nu fac gastrită, cum să nu mă ia amețelile la propriu și cum să nu mă duc la psiholog? Cum? Că mai un pic și o să încep și eu să umblu în pijama pe stradă.