Un secret dezvăluit și o revoltă împotriva sistemului

Ieri am primit un telefon de la Gerhald, care mă întreba dacă aș fi dispusă să scriu despre o nedreptate care se întâmplă zilele astea prin Timișoara. L-am ascultat până la capat, apoi, pe loc am luat decizia să-mi dezvălui ultimul secret, care încă n-a apărut pe blog. Pentru că secretul meu, ținut cât de cât departe de lumina blogurilor, are o legătură destul de strânsă cu problema semnalată de Gerhald.

N-am spus mai deloc pe internet cu ce probleme ma confrunt acasă cu mama mea, după moartea tatălui meu. Unii dintre voi, cu care m-am conversat live sau pe mailuri, știu că mama mea e bolnava de Alzheimer. Alții află acum. N-am vrut să fac din drama mea un motiv de compătimire, deși, dacă m-aș privi din afară și eu m-aș compatimi. Oricât încerc să mă conving că m-am obișnuit cu ideea și cu situația, uneori clachez. Urât de tot. Pentru că nu am nici un ajutor. De la stat ma refer.

Mama mea e atât de bolnavă încât nici baie nu mai poate face singură, fără ca eu să stau lângă ea și să îi spun cum să se spele. Nu mai spală nici vasele cum trebuie, le dă cu detergent și le pune pe chiuvetă fără să le clătească. Mama mea nu mai e femeia care a fost și a fost o femeie extraordinară. Nu am cunoscut în viața mea o femeie mai curată, mai pedantă și mai cochetă decât ea. O femeie pentru care casa, masa și familia erau rațiunea supremă. Acum e o legumă. O plantă care vorbește. Aiurea. Nu mai pune nici o întrebare. Daca mi-e rău sau dacă se întâmplă ceva cu mine, pot muri cu zile pentru că ea nu își dă seama. Nu pot purta o conversație cu ea pentru că în secunda doi uită primele propoziții pe care i le-am spus. E un coșmar și pentru mine, și pentru ea pentru că eu sunt mereu nervoasă, stresată, o bombă cu ceas. Știu că nu e vina ei că e bolnavă, dar un astfel de bolnav are nevoie de îngrijire permanentă. De înțelegere, de vorbe frumoase, de gesturi tandre. Și eu am ajuns la capătul puterilor, nu i le mai pot oferi. Cei care au habar despre cum e în situația asta mă vor înțelege, ceilalți ma vor judeca. Nu-mi pasă. Am probleme mai importante pe care să le pun la suflet decât critica unora care doar dau din gură.

Din februarie am angajat – pe banii mei – o femeie care stă cu ea, pentru că nu mai poate fi lăsată singură în casă. Nu de alta, dar nu stă în casă, vorbește cu străinii pe stradă și cine știe pe cine mi-ar aduce în casă. Plus ca plimba cainii aia pana cand astia nu mai suporta, sar la ea s-o muste. Tanti care stă cu ea e  o femeie foarte de treabă și calmă și numai mulțumită ei am putut merge în concedii sau pe unde am mai fost anul ăsta. Altfel aș fi stat în casă ca o pasăre în colivie. Și așa sunt ca o pasăre în colivie, pentru că după lucru mă duc direct acasă. Dacă vreau să ies în oraș, la un film sau să mă întâlnesc cu prietenele mele, trebuie să o fac de la ora 9 seara în sus. Pentru că atunci o culc și nu mai iese din casă. Deci vă dați seama cât tânjesc după lumina zilei și libertatea de a ieși din casă și la ora 6, nu numai pe întuneric la 9. Când e musai să plec, mai stă Iubi cu ea sau o plătesc în plus pe tanti.

Cam asta e, pe scurt, povestea mamei mele în condițiile în care statul stă cu maînile în sân și trimite bolnavi fără picioare la lucru pentru că “sunt apți de muncă”. Eu merg cu ea în fiecare an la comisie pentru pensia de boală și de anul trecut și la comisia de handicap, tot anual, ca poate de la an la an îi trece. Că doar Alzheimerul se vindecă. Mai mult, de la un an la altul. Am încercat anul trecut să obțin un certificat de handicap permanent, cu însoțitor, pentru că nici anul trecut situația nu era mai roz. Era puțin mai bine ca acuma, însă tot ar fi avut nevoie de cineva care să stea cu ea cel puțing cât sunt eu la lucru. Mi-au dat handicap usor, cu revizie anuala. Zilele astea încep demersul pentru obținerea certificatului de handicap permanent, cu însoțitor, pentru că fără el nu o pot interna într-o clinică. Si sunt dispusa sa merg pana in panzele albe.

Dacă aveți impresia că acest fel de clinici se găsesc pe toate străzile, vă înșelați amarnic.

Tocmai asta e problema semnalată de Gerhald la telefon: singura clinică de psihiatrie din Timișoara SE VA ÎNCHIDE, pentru că clădirea în care funcționează va fi retrocedată. Da, și bolnavii vor rămâne pe străzi pentru că Consiliul Județean Timiș nu ridică nici un deget pentru asta. Și ce-i și mai deranjant, mai culmea și mai revoltător decât asta e ca EXISTĂ DEJA O SOLUȚIE: fostele garnizoane militare din Giroc au fost puse la dispoziția acestor bolnavi, CJ a primit chiar și bani de la București pentru această problemă, însă ghici ce? LE E LENE să facă ceva. Așa că dacă nu îi împingem noi puțin de la spate sau dacă nu facem presiuni asupra lor, din ianuarie 2012, acești bolnavi psihic se vor întoarce pe străzi, acolo de unde mulți dintre ei provin.

Cum să nu mă revolte situația asta? Chiar dacă nu voiam să o duc pe mama mea acolo, că există în județ o altă clinică pentru bolnavii de Alzheimer (în care nu o pot interna fără certificat de handicap permanent, cu însoțitor), asta nu înseamnă că pot rămâne indiferentă la drama acestor bolnavi. Și nu atât a lor, că ei nu prea știu pe ce lume se află, unii dintre ei, cât a celor din viața lor, care suferă de două ori mai mult.

Așa că, vă rog, ajutati-i pe acești bolnavi, care vor rămâne pe străzi. Uitați-vă la filmulețul ăsta și trimiteți o scrisoare pe adresele de mail de mai jos și înduplecați Consiliul Județean, fortați-l să urgenteze hârțogăraia și să îi mute pe bolnavi până la începutul anului viitor. Că va veni iarna și vor muri pe străzi, că nimeni nu-i va lua la el acasă.

cjt [at] cjtimis [punct] ro,
alain.rus [at] cjtimis [punct]
jana.lavrits [at] cjtimis [punct] ro
Numarul de telefon pentru sesizari e acesta: 0256.406.300

Filmuletul e aici. Am ceva probleme tehnice.

M-am decis să scriu despre mama mea pentru că, deși nu știu ce ajutor să cer, poate știu alții mai mult ca mine și mă vor ajuta să nu mai duc lupta asta singură. Vă mulțumesc pentru atenție.