Femeia pe care am moștenit-o

Am început postul ăsta de vreo 5 ori și tot de atâtea ori am șters ce-am scris. Pentru că e dificil să scrii despre o persoană dragă, care a fost o constantă în viața ta încă de când îți poți aduce aminte că exiști. Era o vreme în care eram bună la a-mi exprima sentimentele verbal, când aș fi spus „te iubesc” din toată inima și cu tot dragul. Însă, nu mai știu exact când, s-a întâmplat să nu o mai pot face. Pur și simplu cuvintele de dragoste nu mi se dezlipesc de buze și nu-și iau zborul către urechile care ar trebui să le audă. De-asta nu i-am spus nici tatălui meu niciodată că îl iubesc, nici mamei mele. Însă în scris am putut-o face. Lui i-am scris pe blog și i-am dat să citească, ei i-am scris pe felicitările de 8 Martie și pe cele de ziua ei. Lui Iubi, e drept, i-am spus mai des, însă nu i-am mai spus-o demult, pe principiul că știe el. (Știi, nu?) Însă postul ăsta nu e despre niciunul dintre ei, ci despre omul pe care îl simt cel mai mult familia mea: mătușa mea.

E singura persoană din viața mea, care în momentul ăsta mi-ar putea fi și mamă și tată, singura cu care mă pot sfătui când am o problemă, singura care simte lipsa tatălui meu la fel cum o simt eu. E unul dintre puținii oameni la care mă pot raporta ca la un om mare, în lumea asta de oameni mari în care și eu sunt unul dintre ei.

De când a început campania Avon 125, a fost prima femeie despre care am vrut să scriu. Însă și dățile trecute am pățit la fel: mă apucam de scris și milioanele de cuvinte pe care le-aș fi scris despre ea m-au împiedicat să încropesc o frază. Însă acum, trebuie să fac o selecție și să vă spun principalele motive pentru care mătușa mea e modelul meu nr.1 în viață.

În primul rând pentru că nu a uitat niciodată de unde a plecat. Familia tatălui meu a fost o familie extrem de săracă, atât de săracă încât iarna, copiii purtau pantofii pe rând pentru a putea ieși afară la joacă. Mătușa mea a fost unul dintre cei care au fugit din România și s-a stabilit în Germania, fără să știe o boabă de germană. Însă a fost și încă este o femeie muncitoare și a reușit să trăiască bine și frumos, să viziteze o grămadă de țări și să se bucure de multe experiențe pe care România i le-a refuzat (și pe care nouă încă ni le refuză și azi). Și cu toată viața asta nouă și îndestulată, în fiecare an când se întorcea în țară, o făcea cu mașina doldora de daruri pentru toată lumea. De la cele mai apropiate până la cele mai îndepărtate neamuri.

Apoi o admir pentru simțul ei estetic, pentru bunul gust și pentru dragostea pentru frumos. Din orice buturuga face un obiect decorativ, din orice piatră o bijuterie.

O admir pentru dragostea ei pentru animale. Dacă nu era ea, familia mea probabil n-ar fi ținut câini în casă, deși și ai mei iubeau animalele la fel de mult.

O admir pentru mama care este și pentru cum știe să își respecte fiica și cum știe să fie alături de ea. Mama mea n-a fost nici pe jumătate atât de comunicativă și de îngăduitoare cu mine cum a fost mătușa mea cu vără-mea. În adolescență, când toate răzvrătirile trebuiau ținute în frâu, o invidiam pentru toată libertatea de care dispunea și pentru toate plăcerile care i se permiteau.

O admir pentru puterea ei, pentru capacitatea de a se ridica de jos după atât de multe înfrângeri pe care i le-a oferit viața. Pentru că a știut să-și regenereze forțele atunci când alții s-ar fi prăbușit de tot. Uneori stau să mă gândesc că de la ea am moștenit și eu resemnarea rapidă și optimismul… că de la ai mei în nici un caz.

O admir pentru că a făcut tot ce și-a propus, înclusiv a scris si a publicat o carte. O carte despre viața ei grea, despre comunism, despre cum a fugit din țară și despre cum a trăit în Germania. O carte în care tatăl meu e nemuritor și în care îl voi regăsi oricând amintirile se vor estompa.

Aș scrie până mâine despre toate lucrurile pentru care o admir, însă cel mai mult mă bucur că uitându-mă la ea, îl văd pe tatăl meu. În trăsăturile ei, în râsul ei, în gesturile ei, în forma ochilor și în unele expresii. Trăiește prin ea și prin celălalt frate el lor. Și prin mine, numai că eu n-am gesturile lui, nici ochii lui, nici trăsăturile lui.

A trăit toată viața cu numele pe care i l-a dat tatăl meu (Coca) și eu voi trăi toată viața cu numele ei (Elena).

Coca, știu că nu ți-am spus niciodată lucrurile astea, dar vreau să le știi și cum nu ți le pot spune, ți le-am scris. 🙂

Mătușa mea e a treia femeie pe care eu o propun pentru campania Avon 125. Știți deja (și dacă nu știți, vă spun acum) că Avon premiază 125 de femei ne-celebre, care fac lucruri extraordinare. 125 de femei care ne-au modelat personalitățile, care ne-au schimbat traiectoria vieții într-un fel sau altul. 125 de femei care nu apar la televizor sau prin tabloide, ci femei simple, speciale pentru noi. Până la sfârșitul acestei luni site-ul Avon125 strânge propunerile noastre, care vor putea fi votate între 1 iulie și 15 august. Primele 125 de femei propuse vor fi premiate.