Foarte greu se ajunge la el

Am tot vrut să scriu despre subiectul ăsta, încă de prima oară când am auzit inepția. Când am auzit-o a doua oară, mi-am zis că imediat cum ajung acasă, sar pe calculator și, indignată, pun problema pe tapet. Timpul a trecut și m-am mai calmat, ba mai mult, am și uitat. Însă până să îmi pierd memoria, mai e cale lungă, așa că mi-am reamintit.

Sunt eu singura care a auzit ce urmează să vă spun sau ați auzit și voi? Și ce urmează să vă spun e întrebarea pusă fie de un pacient, fie de o asistentă, fie de un oarecare interlocutor care știe despre ce medic e vorba: „Vaaai, da’ cum de mergi la el? Că am auzit că foarte greu se ajunge la el.” Permiteți-mi să fac asta, măcar în scris, dacă în realitate nu pot nicicum (și credeți-mă că m-am chinuit în oglindă): /:)

Adică cum? Cum să fie greu să ajungi la un medic? Cum să trebuiască să ai pile și relații și stele în frunte ca să poți beneficia de serviciile unui medic care nici măcar nu are cabinet privat ci lucrează la policlinica gratuită a Spitalului Județean? Cum? Și, mai mult, de ce?

Prima oară când am auzit întrebarea nici măcar nu mi-am pus problema cum mi-o pun acuma, ci, dimpotrivă, eram chiar flatată că mama mea e una dintre aleși și beneficiază de o consultație a unei anumite doctorițe, al cărei nume nici nu mi-l amintesc și nici nu-mi doresc. Vorbeam la telefon cu o prietenă, care, întâmplător era asistentă la etajul 9 al Spitalului Județean, acolo unde mama mea trebuia să își facă niște analize și unde îi fusese recomandată doctorița cu pricina. Tatăl meu a fost cel care a dus-o și care a stat cu ea cam 2 ore să o aștepte pe doamna doctor să binevoiască să îi învrednicească cu un „La mine așteptați? Spuneți repede că mă grăbesc.” Eu n-am avut „onoarea” să o cunosc, însă m-am ferit de (re)numele ei cât de mult am putut. Chit că e una dintre cei mai buni neurologi din Timișoara. Mi se cam rupe, daca are un caracter atât de infect. La urma urmei suntem oameni, nu animale, și în plus, suntem destul de disperați și de panicați, dacă ajungem la spital. Ai măcar bunul simț și ascultă-mă și decide dup-aia dacă problema mea merită timpul tău prețios.

A doua oară, la fel. Eram în sala de așteptare a unei endocrinoloage, una dintre cele mai bune, idem ca și mai sus numita. Și cum io vorbesc cu oricine se așează lângă mine, interlocutoarea mea, nici una nici două, îmi trântește în față Întrebarea: „Da’ cum ați ajuns la ea? Că tare greu primește pacienți noi.” Să repetăm: /:)

Am ajuns, e drept, cu pile. De mânuță cu cineva care m-a băgat înaintea altora. Și nu mi-a plăcut că ceilalți care așteptau de mai mult timp ca mine rămâneau în urma mea când am plecat. Noroc că n-am stat decât 5 minute, altfel…

Dar, de sistemul sanitar din România e redundant să ne plângem. Însă pentru că suntem pe un blog, fac ce fac bloggerii cel mai bine: mă plâng și mă lamentez, strigându-mi în pustiu incapacitatea de a înțelege de ce. De ce unii oameni, buni în ceea ce fac, medici, care au ales să învețe cum să salveze vieți, decid cu superioritate pe a cui viață o salvează și pe a cui nu. Cine i-a investit cu asemenea putere de decizie? Nu va obosiți să găsiți răspunsuri, e o pierdere de vreme, la fel ca și scrierea acestui post.