Iepuraşul aruncat la gunoi
Când eram mică mică, îmi doream tare mult să am un iepuraş adevărat. Că era aşa moale şi dulce. Îmi scăpa complet din vedere (de fapt nu-mi păsa) că iepurii nu se ţin în apartament pentru că miros şi pentru că umplu casa cu “bucurii”. Şi mă dădeam cu fundul de pământ înainte de Paşte că io vreau un iepuraş viu de la Iepuraşul imaginar. Aşa se face că, străbunica mea, femeie bătrână şi cu experienţă m-a împăcat pentru moment, cumpărându-mi un bibelou, destul de mare, în formă de iepuraş. Fericire maximă la vederea lui, dar totuşi, nu era nici moale, nici prea dulce… avea o expresie fixă, doar era bibelou, nu dădea din nas, din mustăţi, nu-şi mişca urechile…dar am trecut peste şi l-am îndrăgit.
Câţiva ani mai târziu, maică-mea făcea curăţenie şi neavând unde pune iepurele de porţelan, mi l-a aruncat la gunoi. Durerea a fost la fel de maximă ca şi fericirea când l-am primit. L-am găsit în coşul de gunoi, l-am spălat şi i-am promis mamei mele că n-o s-o iert niciodată pentru asta. Am notat chiar şi în jurnal această întâmplare şi dacă nu mi-ar fi foarte lene să scotocesc prin toate jurnalele mele, v-aş da şi data exactă. ;))
V-am povestit întâmplarea asta pentru că vă invit la un concurs. 🙂 Vă introduceam de dimineaţă Pasca de la Boromir, iar acum aveţi ocazia să o câştigaţi.
Ce trebuie să faceţi pentru a câştiga unul dintre cele 3 premii care constă în câte o pască + un cozonac tradiţional (Cozonacul de acasă) + un cozonac prestige, toate marca Boromir ? Trebuie să-mi povestiţi în comentarii o amintire din copilăria voastră în care e implicat Iepuraşul de Paşte.
Voi anunţa care sunt cei 3 câştigători luni dimineaţa. Vă rog să lăsaţi în câmpul de la email o adresa validă pentru a vă contacta dacă aţi câştigat. Abia aştept să citesc isprăvile voastre. 🙂
eu imi amintesc ca de Paste bunica imi lasa in gradina oua rosii si cadouri. Si eu chiar credeam ca venise iepurasul. Insa de iepuriasii adevarati mi`a fost intotdeauna frica, nu stiu de ce.
La 10-11 ani, dupa o criza “puternica” de nervi, am reusit sa ii conving pe parintii mei sa adopte un iepuras de la bunici. Contextul era chiar Pastele, iar dupa modelul filmelor americane, chiar mi-am dorit un iepuroi adevarat. Trecand peste partea cu rahatitul, in cele trei zile – cat a durat adoptia – inofensivul iepuras a reusit sa roada partea de jos din toate usile din apartament si sa panicheze pisica familiei. Imi aduc aminte ca am plans ca un nebun in momentul cand m-am intors de la scoala si nu am gasit iepurele. Partea amuzanta e ca o saptamana am fost convins ca ai mei taiasera iepurasul, astfel ca am refuzat sa ma bucur de orice mancare cu carne, pentru a fi sigur ca nu degust chiar iepurele. :))
Daca e sa castig, premiul va ajunge la ea> http://bit.ly/eOwWcG
Eu am avut doi iepuri vii pe balconul de la bloc, dar i-au alungat mirosul si problema curatatului dupa ei. Plus ca au racit, de la cimentul rece! Cel mai mult imi placea cand se puneau pe joaca: isi incrucisau gaturile si se invarteau in jurul capetelor apropiate! Cat despre Paste, imi aduc aminte si acum cum, la 4 ani si cu un ochi astupat de un pansament (dupa o usa deschisa in fata-mi si o clanta puternica sub arcada-atat eram de mica!-am ajuns la oftalmolog. Acum sunt bine, multumesc) m-am trezit in Duminica de Paste si, in sufragerie, pe masa, asteptau oua colorate si cozonac! Priceless, vorba romanului:)
Eu am o amintire mai indirecta vis-a-vis de iepuri :)) Pe la 8 ani, dupa multe insistente, tata mi-a cumparat o combina cu microfon. Eram in vacanta de Pasti (care pe vremea aceea dura 2 saptamani), asa ca am zis ca trebuie sa pregatesc ceva special. Iar cum visam ca intr-o zi sa am o emisiune la TV sau la radio, mi-am scris propriul scenariu. Inregistram zilnic emisiunea, iar la sectiunea Interviu cu Iepurasul aveam un dialog tare viu cu… Mine insami, pe voci. In ziua de Pasti, am dat si-un spectacol si-am ascultat cu ai mei inregistrarile :)) Am pierdut aproape toate casetele (erau vreo 6-7) dar mi-aduc aminte ca scrisesem pe fiecare: Iepurasul la Scoala, Iepurasul la Piata si tot asa. Asadar eu am fost un Iepuras de Paste, dincolo de toate.
nu cred ca stiu vre-o poveste cu iepurasii de paste dar iepurii sunt pentru mine cele mai dragute animale,niciodata nu am putut din aceasta cauza sa mananc carne de iepure si nici sa ii vad cum mor,am avut mai tot timpul acasa iepuri(stau la casa) si mi se pare ca nu exista mai pufos lucru pe lume decat sa am un iepuras pe umar si el sa vina sa-mi gadile urechea cu mustatile”explorand” spatiul din jur.Cred ca daca as fi pus in situatia de a alege o specie de animale care sa fie transformate in fiinte inteligente cu siguranta as alege iepurii pentru blandetea si frumusetea lor
hehe..ce de amintiri mi-ai starnit…normal, micuta fiind si eu mi-am dorit iepuras pufos si blanos sa am ce alinta. si am primit, unul alb al, fara nici o pata pe care l-am botezat Lulus. era cel mai frumos si mai moale lucru si tot cartierul venea sa-mi hraneasca iepurasul cu trifoi cules din gradina (era mancarea lui preferata). l-am crescut vreun an, se facuse ditamai iepuroiul, avea vreo 8-9kg si ai mei l-au dus la un prieten care avea crescatorie pentru a face alti iepurasi mai mici si la fel de frumosi. si a facut cu 2 ani la rand Pastele si eram cea mai fericita ca am propriul iepuras sa imi faca multe multe cadouri 🙂
Intamplarea despre care o sa povestesc mi-a marcat intr-ul fel copilaria. Imi amintesc ca era o zi ploioasa si mama m-a trimis la o vecina sa-i cer cateva nuci. Mai avea nevoie de cateva pe langa cele ale ei ca sa umple cozonacii pe care tocmai se pregatea sa-i faca pentru pasti. Era primavara si nu ma saturam efectiv sa privesc copacii inverziti s infloriti. Si mirosul proaspat de flori si vederdeata si ploaie parca il simt si acum. Cum eram cu ochii cat cepele la tot verdele din jur la un momendat am vazut o vrabiuta prinsa intr-un gard de tabla. Incercand sa o scot am observat ca avea piciorusul rupt, sangera. M-a durut efectiv sa vad ca sufera asa. Am luat-o acasa si fratele meu, mare iubitor de animale (acum medic veterinar) a bandajat-o. Sincer nu imi amintesc ce s-a intamplat cu ea dar imi place sa cred ca a supravietuit. Cand am gasit-o mi-a trecut prin minte ca poate eu pentru asta m-am nascut, sa salvez acea vrabiuta. Dupa mintea mea de atunci (aveam 8-9 ani) imi cam facusem datoria in lumea asta. Cand am mers la biserica pentru impartasit, preotul care ma cunostea de la nastere, m-a intrebat ce vreau sa-mi aduca iepurasul. I-am spus ca a venit deja si mi-a adus o vrabiuta. de fapt, in anul acela iepurasul poate ca a fost chiar vrabiuta.
Cand eram mica si abia invatasem sa scriu, m-am gandit sa ii trimit o scrisoare iepurasului, in care ii ceream eu cate si mai cate… Bineinteles, dorintele nu mi-au fost indeplinite, dar nu din cauza iepurasului, ci din cauza ca scrisoarea a ramas acasa. Am gasit-o acum cativa ani intr-o carte. 🙂 A fost destul de amuzant sa o regasesc. ;)) De la (ne)expedierea scrisorii pana acum au trecut aproximativ 15 ani.
O sa iti povestesc despre Rila. In fiecare toamna ne adunam cu totii la mami la tara si mergem pe camp la culesul strugurilor. Si uite asa, sub o tufa, speriat si tremurand iubitul meu l-a gasit pe iepurasul pe care ne-am hotarat sa il numim Rila. Eu, in culmea extazului, deja imi faceam planuri cum ca o sa il iau la Bucuresti si o sa se faca mare si o sa il sufoc cu iubirea mea. Ajunsi acasa am inceput sa adun tot felul de bunatati care sa il faca fericit pe micut. Mama mi-a zis ca sunt slabe sanse sa se acomodeze fiind un iepuras de camp, dar eu nu si nu. Dupa o zi in care nu mancase nimic deja ma gandeam serios sa il duc inapoi in salbaticie. Bineinteles ca iubitul meu stiind cat de fericita eram cand l-a gasit, nu a fost de acord, crezand ca poate totusi exista speranta. Din pacate nu a fost. Am plans vreo doua zile dupa care mi-am revenit si mi-am jurat ca nu o sa mai incerc sa domesticesc animale salbatice. Asta era Rila, mic si simpatic.
http://imgur.com/sxfHk.jpg
Eu nu am o poveste cu iepurașul de Paște. Eu am o poveste cu rața de Paște (știu că n-are legătură cu concursul, dar eu oricum o povestesc).
Când eram eu și frate’meu mai mici, părinții noștri au primi o rață. Mai erau câteva zile până la Paște iar rața fusese primită, evident, pentru a fi tăiată. Tata a adus-o acasă (stăteam la bloc), a pus-o într-un lighean în baie și s-a dus să-și ascută cuțitul.
Eu și cu frate’meu am intrat în baie și, când am văzut-o cât de drăgălașă era ea acolo în lighean, i-am pus papion și pălăriuță, am umplut cada cu apă și am pus-o acolo să înoate. Când a venit tata, ne-am apucat amândoi de bocit, așa că tatei i s-a făcut milă de noi (și de ea) și a dus rața înapoi.
Noi am trăit cu impresia că am salvat rața, dar acum că mă gândesc, probabil tata a tăiat-o undeva pe lângă bloc. Nu-mi mai aduc aminte ce fel de carne am mâncat în ziua aia :)).
Eu nu-mi amintesc o intamplare anume cu Iepurila, dar pot sa zic ca de mica am trisat Pastele. Cum l-am trisat? Pai simplu – mama ortodoxa, tatal catolic, intotdeauna am fost in dubii daca exista un singur iepuras sau fiecare e cu iepurele lui, asa ca eram foarte sarguincioasa si strangeam MULTA iarba (despaduream o buna parte de pamant din spatele blocului sau de pe unde se nimerea) pe care o transportam elegant intr-un cosulet albastru acasa si o aranjam artistic intr-un lighean imens ca sa fiu sigura ca Iepurasul Almighty sau vreunul din cei doi iepurasi, fie cel catolic, fie cel ortodox nu uita de mine, chiar daca eu sunt “doar” ortodoxa. Si daca tot faceam double duty la oua rosii, meritam si doua ture de cadouri, nu??? :))
din pacate eu nu am nicio intamplare legata in mod special de Iepurasul de Paste, asta pentru ca desi primeam cadouri de Paste, nu m-am gandit niciodata ca ele sunt aduse de altcineva, altii decat parintii mei. pentru mine Pastele se asocia cu Invierea, nicidecum cu vreun iepure zgubilitic ce cara dupa el un cos cu oua. singurele amintiri legate de iepuri sunt cele in care, micuta fiind, ma jucam cu iepurasii unei bune prietene, erau foarte draguti si pufosi si imi alinau suferinta data de faptul ca parintii mei nu ma lasau sa am niciun animalut in casa.
o sa incerc si eu aceste produse de la boromir!sunt curioasa!
Cand eram mica voiam sa fiu sofer de camion.
si sa am multi bani si femei. Apoi mi-am dat seama ca o fata nu tre` sa gandeasca asa. Si am vrut sa fiu salvamar. Sa am sanii mari. Ca alea din Baywatch.
Si pe atunci ma uitam prea mult la filme si seriale.
Si ca sa fiu on: Cozonacul Boromir e exceptional, de Craciun l-am cumparat, parca tot pe la tine citisem de el. Acu` ma facusi curioasa si cu Pasca.
Copila fiind si iubitoare de animale, prin generala, in vacanta de Paste, bunicul mi-a facut o dubla surpriza. Nu am banuit nimic pt ca a plecat de acasa “cu treaba” si s-a intors cu o plasa miscatoare pe bicicleta. Din ea a scos doi iepurasi, un el si o ea care imi incapeau in palme, pe care i-am botezat Miki si Violeta si care sapau prin curte sa isi faca tuneluri. I-am zmotocit toata vacanta, le-am cules salata, dar ce nu le-am dat. Iepuroii au crescut si Violeta a murit cand a trebuit sa dea nastere puisoriilor, iar Miki si-a facut veacul o iarna intreaga in apartamentul de la Craiova al buniciilor. Il invatase bunica sa mearga la litiera in baie, de parca era pisica, il spala pe labute si ma amuza pt ca topaia dupa noi prin casa.
Odată, într-un an înainte de revoluție, am vrut să am cel mai tare ou de Paști din casă. M-am furișat în camera unde, pe masă, erau așezate bucatele. Într-un coș frumos împletit erau ouăle. Așa că m-am pus și le-am ciocnit pe toate, până când în mână am rămas cu un singur ou, cel mai tare.
Am fost prins a doua zi, când trebuia să ciocnim li eu aveam singurul ou întreg. =))
Cred ca varianta propusa de Gerhald e cea mai corecta.
Nimeni nu cred ca are mai multa nevoie de ajutor decat fetita aceea.