Cum am omorât un copac

Am cea mai bună prietenă din lume, dar ştiu că v-am mai spus asta deja. De fiecare dată mă tot mir când face ceva pentru mine, mă mir şi mă întreb de unde are atâtea resurse să mă facă să mă simt bine. Pentru ea totul pare atât de natural, atât de la îndemână, eu am ajuns să mă chinui să mă gândesc cum să fac o surpriza cuiva. Una dintre multele ei surprize a fost  Farmacia pentru suflet a lui Osho. Mi-a vorbit în treacăt despre ea, parcă m-a întrebat dacă o vreau, dar când a văzut că nu se mai poate, mi-a bagat-o pe gât. Adică a venit cu ea în poşetă şi mi-a zis: „Pisi, citeşte-o!”. Ok, am pus mâna pe ea, fără să cred foarte mult în puterile unei cărţi motivaţionale. Am încercat şi cu Legea atracţiei şi după câteva săptămâni am uitat. Nu ştiu cum va fi cu Osho, dar am reţinut deja câteva idei pe care ar trebui să mi le notez, dar cred că îi voi face un fel de recenzie ca să rămână aici.

Azi voiam să vă vorbesc însă despre altceva. Despre cum am omorât un copac. Nu singură, am avut complici, dar acum, citind asta,  mă chinuie mustrările de conştiinţă.

Priviţi copacii; aceştia sunt adânc inrădăcinaţi în pământ, nu se pot duce nicăieri şi totuşi sunt fericiţi. Evident, ei nu pot vâna fericirea, nu pot pleca în căutarea lor. Sunt înrădăcinaţi în pământ, nu se pot mişca, dar nu vedeţi că sunt fericiţi? Nu simţiţi bucuria lor atunci când plouă, marea lor bucurie când vântul le suflă prin frunziş? Nu simţiţi dansul lor? […] La ora actuală există instrumente care pot verifica dacă un copac este fericit sau nu. Ei vibrează în ritmuri diferite. Dacă vine un duşman, un tăietor de lemne sau un tâmplar, copacii se tem, se simt tulburaţi, se agită nespus. […] Dacă tai un copac, toţi ceilalţi din pădure plâng şi ţipă. […] Dacă ucideţi o pasăre, copacii vor începe să plângă în agonie, dar ei sunt înrădăcinaţi, nu pot pleca nicăieri. Și totuşi, viaţa vine la ei.

Lăsând la o parte (deşi vă sfătuiesc să insistaţi asupra acestui citat) că singurul mod de  a face faţă greutăţilor şi bucuriilor e acela de a sta pe loc, de a nu alerga după fericire şi de a nu fugi de necazuri, mi-am adus aminte că eu am omorât un pom. Am omorât cireşul din curtea casei străbunicii mele. L-am omorât cu detergent de vase şi ulei încins. Chiar dacă n-am fost eu capul răutaţilor şi „chiuveta” însemna vara un furtun cu apă rece plasat la rădăcină lui, că era mai simplu decât să spălăm vasele în lighean, şi eu am contribuit la uciderea lui. Lentă, în fiecare vară. Sunt o ucigasă de pomi. Și de pisoi, dacă vă mai aduceţi aminte. Și mă îtristează că am pe conştiinţă şi un copac, de care am uitat cu desăvârşire… Îmi plac copacii. Mult de tot. Nu ştiu de ce, că plantele, în general, şi mai ales cele de apartament, mă lasă rece. Dar cu copacii stă alfel treaba.

Anul ăsta voi planta un pom. La sat, în curtea în carea am omorât cireşul. Fantoma lui încă străjuie între casa mare şi colnă. Mă gândesc să-i curm suferinţa şi să-l tai de tot. Acum, când îl voi vedea, îi voi simţi agonia.