Un an de când s-a stins

Continui seria posturilor triste şi întrerup tradiţia articolelor livreşti duminicale pentru  că azi se împlineşte DEJA un an de când a murit bunicul meu.

Un an de când mă uitam la trupul inert şi nu simţeam o durere prea mare. Un an de când am stat cu spatele la groapă pentru că n-am vrut să văd cum îl lasă jos în întuneric şi un an de când, plângând pe înfundate, îl imploram pe Dumnezeu să nu mi-l ia pe tati. Un an de când i-am spus mătuşii mele: “ce m-aş face eu dacă şi tati s-ar duce?” Un an de când bunicul meu s-a dus la soţiile lui, la fraţii lui şi la ceilalţi pe care îi avea acolo sus. A trăit 94 de ani, o vârstă la care mulţi speră să ajungă. A fost lucid până în ultimele săptămâni ale vieţii, doar în ultimele zile a început să delireze. Bunicul meu a fost un om norocos. A trecut prin războaie, boli, pierderi de tot felul şi totuşi a mai găsit motive să zâmbească. A călătorit în toată Europa şi s-a bucurat de viaţă. şi-a văzut copiii până când cel mai mare dintre el avea 63 de ani, iar nepoţii până la 26… Iar la două luni de când s-a dus, l-a luat şi pe tati cu el. Să-i ţină de urât.

Bunicule, de-acolo de unde eşti, ai grijă de tati, aşa cum n-ai avut în timpul vieţii. Odîneşte-te în pace şi Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău.