Sa nu ma parasesti

Autor: Kazuo Ishiguro
Nationalitate: englez
Titlu original: Never let me go
Anul aparitiei: 2005
Nr. de pagini: 282
Premii: shortlisted pentru Booker Prize 2005, numit de Time cel mai bun roman al anului 2005, ALA Alex Award in 2006.
Ecranizare: Never let me go
Nota mea: 4/5
Alte romane de acelasi autor: Ramasitele zilei

Să nu mă părăseşti era pe lista de citit încă de acum câţiva ani de când am citit Rămăşiţele zilei. Îmi aduc aminte că nici prima carte nu mi-a plăcut din prima, abia după ce am discutat-o la seminarul de literatură engleză am început să o apreciez şi să o îndrăgesc.

Nici cu Să nu mă părăseşti lucrurile n-au stat altfel, numai că acum nu a mai fost “vina” seminariilor, ci a câtorva filmuleţe de pe youtube. Am tras de carte foarte mult, o dată pentru că nu am avut timp, a doua oară că, de fiecare dată când aveam timp, preferam să stau pe net sau să mă uit la un serial, semn că nu mi se părea o carte atât de captivantă şi de frumoasă cum scrisese Barbie despre ea.

Aşa că, până să ajung pe ultima sută de metri, mai exact la ultimele 50-70 de pagini, nu eram prea curioasă de cum avea să se sfârşească şi ce avea să se întâmple. Însă finalul este, pentru mine, salvarea cărţii. Da’ să vă povestesc puţin despre ce e vorba.

Kathy, o îngrijitoare* de 31 de ani îşi deapănă amintirile din maşina ei cu care străbate peisajele Angliei – exact ca şi majordomul din Rămăşiţele zilei. În viaţa ei urmează să se încheie o etapă, şi, mai mult decât atât, chiar viaţa însăşi – moment excelent pentru a-şi rememora cele trei decenii pe care le-a trăit alături de câţiva oameni speciali în anumite locuri  speciale.

Structurată în 3 părţi, Să nu mă părăseşti spune prin vocea lui Kathy povestea copilăriei, a adolescenţei şi a vârstei maturităţii ei, a lui Ruth şi a lui Tommy. Însă ceea ce iniţial pare povestea idilică şi presărată cu momente frumoase sau mai puţin frumoase ale unor copii, devine treptat, odată cu dezvăluirea mai multor indicii, ceva neclar ce prevesteşte o adevărată dramă.  La şcoala Hailsham, fetiţe şi băieţi fac cursuri de artă şi poezie, se uită la filme şi citesc cărţi, dar, mai presus de toate, au grijă de sănătatea lor fizică interioară şi exterioară. Un prim semn de întrebare se ridică atunci când realizezi că cei mici nu pleacă de la internat în timpul vancaţei, nu îi sună şi nici nu le scrie nici un parinte şi când nimeni nu vorbeşte despre altceva ce s-a petrecut în exteriorul acelei şcoli. Şi totuşi, au destulă libertate. Chiar şi sexuală, în ultimii ani de liceu. Apoi, printre poveştile despre cum Ruth este destul de bitchy şi încrezută, dar între patru ochi şi ocazional, o adevărată prietenă, printre acelea despre Tommy, care habar n-are să deseneze şi care e mereu luat la mişto de alţi colegi, se mai strecoară câte o frază aruncată (in)voluntar de către profesoare cum că ei nu pot avea copii, că vieţile lor sunt deja dinainte stabilite, şi cuvinte precum “donator” şi “îngrijitor”. Confuzi, copiii plecă de la Hailsham ştiind că viitorul este acelaşi pentru fiecare, indiferent când li se întâmplă: să devină donatori. Şi toţi ştiu că după a patra  donare, dacă nu mai repede, au toate şansele să “încheie” – cred că asta e termenul folosit în română.

Kathy, Tommy şi Ruth merg împreună la Cottages, un alt fel de internat, unde au mai multă libertate de mişcare şi unde cunosc şi alţi oameni, la fel ca ei, dar din alte şcoli. Tommy şi Ruth sunt un cuplu încă de la Hailsham şi această relaţie continuă şi la Cottages. însă, între Tommy şi Kathy s-a născut, tot de la Hailsham, o prietenie diferită de cea dintre Ruth şi Kathy. Fiecare îşi ia din relaţia cu ceilalţi doi exact ce-i lipseşte unuia dintre ei. Astfel, Kathy are conversaţii cu Ruth pe care nu le poate avea cu Tommy, iar cu el, discuţii pe care Ruth nu le-ar înţelege sau nu le-ar aprecia. Dacă mă întrebaţi pe mine, cu toate conversaţiile pe care le au, cu toate privirile pline de subînţeles şi cu toate gesturile expresive, între cei trei e o mare linişte. Atât de mare încât uneori îi răneşte şi le face rău lor înşilor mai mult decât celorlaţi. Ruth nu mi-a plăcut deloc, nu mi-a câştigat simpatia prin nici un gest, prin nici o replică, prin nici un comportament. Deşi Kathy încearcă mereu să o scuze în faţa cititorului, să îi scoată în evidentă calitaţile şi sufletul bun, pe mine nu m-a convins. Oricât e ea de speriată, de singură şi de revoltată împotriva destinului ei, nu este unul dintre personajele cu care să mă aliez. Tommy, în schimb, contrar tuturor părerilor exprimate pe şleau că nu e prea deştept, că trăieşte în lumea lui şi că toată lumea a acceptat faptul că nu e cine ştie ce de capul lui, el mi s-a părut că gândeşte cel mai bine. El avea mereu teorii, dintre care una se apropie extrem de mult de adevăr, el încearcă să facă mereu gesturi frumoase pentru Kathy, îi spune lucruri pe care de multe ori ea se face că nu le aude. Cu siguranţă el e personajul meu preferat din cartea asta. Iar Kathy… e pasivă. Ei i se întrâmplă lucruri, rareori are vreo iniţiativă. Povesteşte ce s-a întâmplat în toţi anii care au trecut, din când în când mai aduce aminte şi de cum s-a simţit, dar doar la final face ceva pentru ea, pentru sufletul ei: merge  la Madame pentru a obţine o “întârziere”.

Of, nu vreau să mă opresc aici, dar trebuie. Pentru că Să nu mă părăseşti e o carte frumoasă ce trebuie descoperită de fiecare, iar eu cu greu îmi pot frâna degetele să nu vă dezvălui misterul, să nu vă povestesc despre cum vor sta lucrurile între cei trei până la final, despre cât de puternic şi surprinzător este acest final şi despre cât de multe întrebări se ridică după ce se întoarce şi ultima filă.

în ianuarie apare ecranizarea cu Carrey Mulligan, Andrew Garfiled (yummy) şi cu Keira Knightely, you may wanna read it by then. 😉

——————————————————————–
* am citit cartea in engleza, deci nu prea stiu ce termeni s-au folosit in traducere.