De la bal, la spital

Mulţi dintre voi au spus în comentarii că se vede pe noi că ne-am simţit bine şi că ne-am întors cu bateriile încărcate. Asta e adevărat doar pentru cele 4 zile despre care v-am vorbit şi despre a cincea, despre care o să vă povestesc azi. Pentru că din noaptea ei, totul s-a sfârşit. Concediul nostru a continuat la spital. Dar, să nu vă stric surpriza, că mai am un lucru frumos să vă povestesc.

Aşadar, a cincea şi a şasea zi trebuiau petrecute la Lacul Roşu. Am ajuns seara în jurul orei 22:30 într-o zonă extraordinar de frumoasă, unde mi-ar fi plăcut să stau mai mult de 2 zile, dacă se putea face baie în lac şi daca, evident, nu se întâmpla ceea ce avea să se întâmple. Am avut cazare la Vila Alex, extrem de curata şi de frumoasă, iar doamna de acolo, pe care nici nu ştiu cum o cheamă, este de nespus de primitoare şi amabilă. Aşa cum trebuie să fie o gazdă.

Fiind prima zi în care ne-am trezit mai târziu, pe la ora 13 am pornit-o înspre Cheile Bicazului, să vedem minunăţia despre care vorbeşte toată lumea. Am rămas şi eu, la fel ca mulţi alţii, impresionată de stâncile alea şi de şoseaua şerpuitoare printre ele. Apoi, ne-am îndreptat către Barajul Bicaz, despre care eu credeam, în neştiinţa mea că e chiar imediat după Chei. Ei bine, nu, e mai departe. Mare şi el, dar nu la fel de mare ca şi Barajul Vidraru. Ne-am plimbat pe el de la un capăt la altul şi am făcut cale întoarsă, pentru a ne plimba cu barca pe Lacul Roşu. şi pentru a-l vedea, că încă nu ajunsesem să-l zărim. Mă rog, eu. Că Iubi l-a mai văzut – el, de fapt, a văzut toate obiectivele de până acum, cu excepţia Transfăgărăşanului şi a etajului I de la Peleş. Poze de pe Cheile si Barajul Bicaz

Am închiriat o bărcuţă cu 15 lei şi am început să vâslim de zor printre trunchii de brazi ieşiţi din apă. Singurul lac de baraj natural din România mi s-a părut puţin cam înfricoşător. Adică pomii aia creau o imagine destul de sinistră, cam ca un cimitir de copaci, printre care bantuiau barci şi raţe. Nu pot să zic că mi-a făcut nu ştiu ce plăcere plimbarea, deşi o aşteptam de foarte mult timp.

Când s-a terminat, ne-am mai învârtit puţin pe-acolo şi am ajuns la o terasă. Destul de populată. Nu ne era nu ştiu cât de foame, dar am zis că mai bine mâncăm atunci, pe la ora 17:30, decât mai târziu. Zis şi făcut. Eu comand o ciorbă de fasole, Iubi un gulyas, şi la felul doi cerem doua ochiuri de ouă şi o porţie de cârnaţi. O să vedeţi de ce vă povestesc toate aceste detalii. Mâncăm bine, totul suficient de gustos… după care ne mai învârtim pe-acolo. Descopăr un căţel, mă drăgălesc cu el până a exagerat cu muşcatul – îi dădeau dinţii şi erau destul de ascuţiţi. şi cum ziua nu ne mai oferea nimic, ne-am retras la cabană… poze de la Lacul Rosu

Râdem noi, glumim, ne mai uităm la seriale şi ne punem la somn. Pe la 2:30 s-a dezlănţuit iadul. Pentru mine. Dureri de stomac, transpiraţii reci, ameţeli, nenumărate vizite la toaletă, ba pentru vărsat, ba pentru altceva. Nu mi s-a întâmplat în viaţa mea aşa ceva şi nu îmi credeam corpul capabil de aşa ceva. Am fost îngrozită şi ma dureau toate. La scurt timp, a urmat şi Iubi după mine, doar că la el n-a fost aşa grav. Rezistăm cumva până dimineată, când trebuia să plecăm înspre Praid… Tanti de la cabana ne-a dat medicamente, ne-a făcut ceai şi ne-a sfătuit să mergem la Gheorgheni a spital, nu la Praid, că acolo e staţiune. Zis şi făcut. Târându-ne până la maşină, parca ne mai învioraserăm oleacă.

La Gheorgheni la spital, toată lumea vorbeşte maghiară, iar română numai la cerere. Extrem de amabili şi grijulii, doctorii ne-au spus că trebuie să rămânem în spital cel puţin până a doua zi, pentru că eu eram într-o stare nu prea încurajatoare şi cu toxiinfecţia alimentară nu e de glumit. Ok, fie, nu crăpăm o noapte în spital.

Ajunşi la spitalul de boli infecţioase, aflăm că o noapte s-a transformat în 4 nopţi, ceea ce însemna că Praid şi Sighişoara puteau fi uitate, rămânând doar o dorinţă de îndeplinit cu altă ocazie. Ne-au despărţit şi pe mine m-au trecut pe perfuzii. Am “mâncat” 3 perfuzii, o injecţie şi câteva medicamente, ceea ce m-a pus pe picioare până a doua zi. După noi, am fi putut pleca, dar ne-au ţinut pentru că nu veniseră rezultatele la analize. Abia luni urmau să ajungă, iar sâmbăta şi duminica oricum nu se făceau externări. Aşa că, în 5 zile de spitalizare am văzut un sezon jumate din How I met your mother, vreo 10 episoade din Lie to me, tot atâtea din Royal Pains + filmul Remember Me. Am citit şi puţin sub 200 de pagini din Raport către El Greco şi în general, m-am odînit.

Despre spitalul din Gheorgheni nu am decât cuvinte de laudă. E curat, asistentele sunt atente, grijulii şi de treabă, chiar dacă stâlcesc limba română şi o calcă în picioare. Mâncarea suficient de bună încât să nu stăm nemâncaţi, iar doctorul îşi ştia toţi pacienţii după numele mic. Având în vedere experieţele de pe la Spitalul Judeţean, de când cu tatăl meu… pot spune că nici nu se compară. O fi mai mic, da’ la fel cum asistentele alea puteau avea grijă de aprox. 15 saloane, aşa ar putea şi astea de aici. şi nu le-am dat nici un ban până să plecăm. Doar uneia i-am vârât în buzunar 50 de lei pentru că a fost cea mai drăguţa dintre toate.

şi cu asta s-a încheiat concediul nostru. Ta daaaa !