Nu sunt emo, dar plang in baie
Nu ştiu din ce cauză, însă baia chiar pare un loc reconfortant pentru clipele când nu mai poţi ţine în tine toate lacrimile. Dacă eşti într-un loc public, e clar că nu te poţi pune pe plâns în hohote de faţă cu toată lumea. Şi atunci dai fuga la baie, acolo unde nimeni n-o sa te urmeze. Nici să te întrebe din ce cauză, nici să te consoleze, nici să se uite urât la tine. Şi chiar dacă nu eşti singur acolo, toţi pe care îi vei găsi în baie, îţi vor respecta dorinţa nerostită de a rămâne cu ale tale. Pentru că dacă te-ai dus să plângi între patru pereţi cu faianţă colorată şi cât mai modern decoraţi, într-un spaţiu suficient de mic încât durerea ta să fie numai a ta, oamenii înţeleg. Pentru că la un moment dat în viaţă, toţi am plâns într-o baie. Sau, mă rog, toate. Încă nu m-am lămurit dacă e o chestie feminină sau nu, însă tind să cred că da.
Şi ieri mi-am adus aminte de toate dăţile şi de toate motivele pentru care am plâns în baie. Şi, trebuie să spun, n-au fost puţine. Motivele au variat, însă parcă predominant a fost sentimentul de abandon, senzaţia aia că ţi s-a căscat o groapă în adâncul fiinţei, pentru că altă fiinţă care însemna totul pentru tine… a plecat. Apoi, mi-au curs lacrimi pentru că omul pe care îl iubeam cel mai mult pe lume nu mă înţelegea şi nu mă aprecia aşa cum simţeam eu că merit. Mă dureau cuvintele lui şi zilele în care nu ne vorbeam sau ne vorbeam prea puţin erau ca nişte săgeţi înfipte una câte una, cu încetinitorul, în pieptul meu, în partea stângă. Şi mai ales pentru că ştiam că am dreptate şi el nu putea sau nu voia să vadă asta.
***
În baia din depozitul magazinului de pantofi la care am lucrat, am plâns de nervi din cauza unei situaţii de la şcoală şi m-am răzbunat pe colegele mele.
În baia din bastionul Timişoarei, unde lucram la un restaurant, am plâns fără lacrimi din cauza unei iubiri chinuitoare. Voi ştiţi cât de tare doare să plângi fără lacrimi? Când vrei să scoţi tot din tine şi nu poţi pentru că nu e nici locul, nici momentul? Efortul e de două ori mai mare.
În baia din clădirea CEC-ului am plâns din cauza unui sfârşit de prietenie şi din cauza unui stres prea mare provocat de job.
În baia de la tipografia de pe câmp, am plâns ieri de dorul tatălui meu.
***
Şi mi-am adus aminte că şi Liz Gilbert, când îşi simte sufletul dând pe dinafară, e tot în baie, ghemuită pe covoraş, în toiul nopţii.
sursa imagine
Eu nu prea am obiceiul sa plang in baie. Nu stiu de ce, dar nu m-am simtit niciodata mai dornica sa plang acolo.
in baie dar nu numai, sau nu neaparat. Cand eram mica si mi se facea o nedreptate si simteam nevoia sa plang, aveam nevoie de un spatiu mic, numai al meu unde sa nu ma vada si sa nu ma deranjeze nimeni, dar l-am gasit la mine in camera, sub birou. Mi-a fost ascunzatoare buna mult timp. Puneam si scaunul in fata in asa fel incat sa nu ma vada cineva decat daca vine se apleaca si se uita atent. 🙂
@crinutza Nu ştiu dacă “dornică” e cuvântul potrivit. De exemplu, poate ai vrea să mergi la plimbare pe câmp ca să te descătuşezi, doar că traiul între betoane nu-ţi prea permite chestia asta. Aşa că baia e, de cele mai multe ori, cel mai apropiat loc de refugiu în momentele când chiar simţi că explodezi şi cu toate astea nu-ţi permiţi să ai o ieşire în public 🙂
Cât despre experienţa personală în legătură cu plânsul în baie, la mine nu e prea vastă (cred că s-a întâmplat de vreo 2 ori până acum). De obicei, pot să-mi amân lacrimile până ajung acasă şi sunt complet singură – detesc să fiu văzută în puţinele momente în care mă manifest aşa 🙂
Ti-ai ales cel mai prost exemplu posibil, Liz Gilbert, o persoana care conform “Eat, pray, love” nu face decat sa isi deplanga viata superficiala. Singura drama a autoarei din punctul meu de vedere este plictiseala cronica de care sufera. Deci sa tragem aer in piept si sa infruntam realitatea asa cum trebuie.
Of inima asta
Ieri intr-un grup sanitar din ASE am auzit o fata plangand. Am asteptat la oglinda pana a iesit, vroiam sa vad daca e ok. La un moment dat s-au oprit suspinurile si cand a iesit avea ochii rosii dar pentru ca parea .. nu stiu, descarcata, am plecat fara sa-i mai spun nimic.
Sper ca intr-o zi sa povestesti aici si ce te-a facut sa plangi de fericire 🙂
ieri am plans pe strada, eram la olimpia, tot asa…dorul de tata…zilele urmatoare se fac 3 ani, 3 ani de amintiri fara el, 3 ani de momente la care lipseste…si lista poate continua…ma doare sufletul de mor. mergeam pur si simplu si plangeam, noroc ca aveam ochelarii de soare si nu se vedea. dorul asta e enorm, si zilnic se mareste. dar toate trec…candva…sau niciodata
Vad ca au scris doar femei pana acum, asa ca poate vrei si parerea unui barbat 🙂 Nu prea inteleg (desi explici in post) de ce baia. De ce femeile vor un loc unde sa nu le vada nimeni cand plang, de ce nu e bun orice loc in care “te apuca” pur si simplu. Voi femeile parca vreti sa o concurati pe Xena, iar noi barbatii inca mai credem ca daca lacrimam, va facem praf (uite-l mah ce sensibil e). Uite ca in baie n-o sa ajung sa plang (decat daca imi tai jugulara la barbierit), dar dupa postul asta ma cam simt ca un emo 🙂
Nah, plang si barbatii, mare lucru!
Numa’ ca unii plang pe uscat si in surdina, sa nu-i vada nici oglinda.
Si ustura ochii cand plangi pe uscat….
De nu stii ce te doare mai tare, ochii sau inima. Deci se produce o compensare.
Mai ramane presiunea din zona pieptului , care se cere musai afara sub forma de geamat sau urlet. Cu asta e mai greu, da’ se gasesc solutii si la asta.
@Andrea Se poate suferi crâncen din orice motiv. Se pare că în Blonde de milioane, fetele sufereau atroce că nu le stăteau bine buclele (din păcate, n-am citit cartea, dar am auzit-o pe Elena Udrea vorbind despre ea la emisiunea lui Ioan T. Morar). Motivele diferă în funcţie de tărtăcuţă, suflet, pasiuni, educaţie, fire, vârstă etc.
Liz Gilbert se trezeşte “whispering furtively in the bathroom: Thank you, thank you, thank you, thank you for giving me one more month to live…”. Ai putea crede că suferă de vreo maladie fatală, când colo… motivul e unul pur egoist şi… precum spuneai, superficial. Dar asta nu-i diminuează fetei intensitensitatea trăirilor.
Se pare că în baie se descarcă lumea de multe sentimente secrete, şi nu întotdeauna nobile… 🙂
Am observat şi eu că baia e un loc predilect pentru a plânge şi pentru a medita la o chestie nu dintre cele mai plăcute. Mai exact, într-un episod din Grey’s, când tocmai murise Danny.
Eu de obicei fug la mine în cameră când simt că am un nod în gât. Dacă e posibil. Dacă nu, înghit în sec şi aştept să ajung acasă. Rareori mi s-a întâmplat să plâng într-o baie, şi asta doar în cazuri extreme (bine, foloseam ulterior intens apa rece să şterg orice urmă de plâns).
Noah, în genere, dacă simţi că trei lacrimi stoarse te ajută să respiri adânc şi să îţi revi, nu văd nimic rău în a face asta în baie.
Poti sa plangi si la tv daca te uiti la stiri 🙂
Am plâns în baie, de multe ori. Îmi venea chiar să mă așez pe gresia rece și să zac acolo până îmi seacă lacrimile. Am plâns în baie de frică, de ciudă, de nervi, de nedreptate, de dor, dar și de fericire.
Uneori îmi puteam vedea lacrimile în oglindă sau în faianța lustuită de umerii mei care tremurau.
private bath and like any place can be a cause for meditation and longing.
o sa ai zile, cand o sa plangi asa de tare incat o sa ai impresia ca durerea asta te sufoca si lacrimile te ineaca. si o sa iti vina sa urli si nu o sa poti…atunci e durerea aia cand esti doar tu si ea. atat. atunci e cel mai trist…sunt zile cand imi e frica ca o sa uit amintirea lui pur si simplu, sau vocea lui, parfumul lui si multe altele…
E bine sa plangi in baie… si pentru ten 😛 dar si pentru ca acolo te poti inchide si ramai singur… tu cu tine insuti… acestea sunt discutiile cele mai “divine”
orice discutie din afara poate fi minciuna… de multe ori nu se face nimic fara un interes 😉
Iar uneori, eşti atât de obişnuit să-ţi plângi durerea în singurătate, încât glandele tale lacrimale refuză să mai “activeze” într-un mediu populat. E reconfortant să ştii că nu mai poţi plânge în faţa oamenilor, chiar şi-atunci când duduie ceva în pereţii atriilor şi ventriculelor.
de cate ori am plans in baie nici nu mai stiu, de fiecare data cand ma certam cu ai mei ma certam pana ajungeam sa nu mai pot tine in mine si plangem… si singurul loc in care inchideam usa si puteam sa plang in liniste era baia deoarece eu nu aveam camera mea ca mai aveam o sora si ne imparteam camera.
Ultima oara am plans miercuri. Nu in baie, cum obisnuiam, ci pe holul unei vile unde ma aflam in vacanta si, din fericire, nu ma cunostea nimeni si tocmai de’aia m’a umflat plansul in asa hal, incat oamenii se uitau la mine cu o privire gen.. “Esti bine?:( Ai nevoie de ajutor?”, ceea ce e absolut oribil. Sa stii ca ai nevoie de ajutor, dar in fata ta nu se afla persoana potrivita. Il dezamagisem :-<. si…imi parea rau ..