Amante si regine (II)

Regina Margot vs  Gabrielle d’Estrees

Regina Marguerite de Valois, ultima din această dinastie, fiica a crudei Caterina de Medici, şi-a împărţit soţul, pe Henric al Navarrei cu Gabrielle d’Estrees, femeie de moravuri uşoare, pe care Regina Margot o numea simplu “curviştina”.

Înzestrată cu toate calitaţile pe care trebuia să le aibă o femeie în Franţa secolului al XVI-lea Marguerite era admirată de toată ţara pentru frumuseţea şi spiritul ei. Posedată de o admiraţie exacerbată pentru mama ei, tânara avea să îşi piardă această obsesie când însăşi femeia care i-a dat viaţă a folosit-o într-un sângeros complot în Noaptea Sfântului Bartolomeu. Drept pentru care, Marguerite decide să se poarte exact pe dos faţă de cum i-ar fi plăcut reginei-mamă, să se dedea amorului şi să decidă singură asupra comportamentului ei. După ce-l cunoaşte şi se lasă iubită de Henric de Guise, Caterina o obligă să se mărite cu hughenotul Henric de Bourbon, ceea ce contravine serios cu sentimentele ecumenice ale tinerei principese, catolică ferventă. Între cei doi soţi, care nu se iubeau, nu erau de aceeaşi religie şi aproape că nu se suportau, până la urmă se naşte o complicitate şi o simpatie reciprocă, datorată în mare parte generozităţii şi spiritului ei de onoare. Dar şi dorinţei de a-i face în ciudă mamei ei, când aceasta îşi doreşte să îi despartă.

Marea greşeală pe care o face mereu Marguerite este lipsa prudenţei şi a discreţiei. Nu era pentru nimeni un secret cât de mult iubea principesa dragostea. Numărul aventurilor ei amoroase rivaliza cu cel al soţului ei, şi cum infidelitatea lui Henric era subiectul distracţiei de la curte, nici ea nu înţelegea să îşi ascundă relaţiile cu diversi cavaleri. Din păcate pentru Marguerite, alegerile pe care le-a făcut erau toate sortite eşecului, aşa cum pretendenţii ei erau sortiţi morţii, şi la fel ca ea, fără nici un simţ al discreţiei. Pe soţul ei nu-l interesa mai deloc ce face nevasta lui, însă refuzul ei de a-şi îndeplini datoria de soţie este o altă greseală care o va ţine la distanţă de coroana Franţei.

După ce se stabilesc la Nerac, regina Navarrei se refugiază în cultivarea gustului pentru lucrurile frumoase şi pentru artă, făcând din curtea ei una ce putea rivaliza usor cu curtea Franţei. Strânge pe lângă ea tot felul de erudiţi, artişti, poeţi, muziceni, dar principala atracţie care îi aduce faima internaţională este climatul plin de erotism de la Nerac.

Având o relaţie specială cu fratele ei Henric, acesta îi încredinţează interesele lui, ceea ce, are impresia ea, o investeşte cu o putere care în mod normal nu li se potrivea femeilor pe atunci. Se iniţiază în politică şi dobândeşte o viziune virilă asupra vieţii şi a puterii, fapt ce, după 5 ani de la promisiunea pe care i-o făcuse fratelui ei, o împinge să-l trădeze şi să se alieze cu cel mai tânăr dintre fraţi. Totuşi, Henric este cel care ajunge rege, iar Marguerite “se bucură” de ranchiuna lui binemeritată. Mai greşeste încă o dată faţa de el, după mai mulţi ani, când îşi întoarce impotrivă şi soţul, şi mama, şi fratele, aliindu-se cu duşmanii comuni ai fratelui ei Henric al III-lea si ai soţului, Henric de Navarra. În urma acestei năzbâtii, este ţinută prizonieră de mama şi de fratele ei la castelul Usson, unde îşi va petrece ultimii 20 de ani din viaţa, la început ca ostatică, apoi în calitate de castelană. La Usson, Marguerite începe să-şi scrie Memoriile, stabilind o dublă premieră literară: este prima femeie care şi-a povestit viaţa şi cea care a deschis calea autobiografiilor moderne.

Cu reputaţia făcută praf, cu o căsnicie neconsumată şi cu cererea de anulare a căsătoriei, Regina Margot iese din aceasta poveste cu eleganţa specifica unui chip regal. În schimbul acordului pentru anularea căsătoriei cu regele Henric al IV-lea al Franţei (fostul rege de Navarra), ea cere să îşi primească toate posesiunile şi dreptul de a părăsi castelui Uşon.

Întoarsă la Paris, trecută de 50 de ani, Marguerite dă Franţei o ultimă lecţie de comportare cu adevărat regală: se înconjoară din nou de poeţi, scriitori, filosofi, teologi, muzicieni şi oameni de ştiinţă şi, deşi nu-şi încheie Memoriile scrie un adevărat manifest feminist (Discours doct et subtil) care teoretizează superioritatea femeilor asupra bărbaţilor.

Deşi coroana Franţei nu i-a stat niciodată pe cap, Regina Margot avea să primească, peste câteva secole o altfel de coroană, la care nici nu visase:  accea a unei regine dintr-un ţinut atemporal, acela al literaturii.

Gabrielle d’Estrees – Această tânără de care s-a îndrăgostit Henric de Navarra în mod iremediabil, provenea dintr-o familie cu o reputaţie extrem de proastă pe linie maternă. Singura condiţie la care nu cedase Marguerite în cursul tratativelor de anulare a căsniciei, era că o “curviştină” nu trebuie să ajungă regina Franţei. Într-adevăr frumoasă, tânără, blondă cu ochi albaştri, Gabrielle n-a ales ea să fie amanta regelui, deoarece era amorezată de un alt cavaler, pe care Henric al IV-lea l-a forţat să se dea la o parte. Pentru ca Gabrielle să poată părăsi casa tatălui ei, Henric i-a făcut rost de un soţ paravan, care să le faciliteze întâlnirile. Gabrielle însă nu îşi ascundea repulsia faţă de rege şi nu terminase încă definitiv cu amantul ei de care era îndrăgostită. Abia când Henric ajunge rege al Franţei, tânăra începe să-l privească cu alţi ochi, viitorul alături de el arătându-se profitabil. Următorul lucru pe care îl face este… un copil. Pentru ca acesta să fie recunoscut legal de tatăl lui, Gabrielle trebuia să fie eliberată de falsul soţ. Acesta se declară impotent, deci căsătoria nu fusese consumată şi amanta regelui este liberă. Toate astea însă nu îi sunt deloc favorabile, pentru că, deşi în ochii şi în inima regelui, Gabrielle nu avea seamăn, poporul o detesta în totalitate şi nimeni nu se sfiia să îşi exprime dispreţul faţă de ea. Cu fiecare zi ce trecea, Gabrielle devenea tot mai mult tinţa mâniei francezilor. Când îl naşte şi pe al doilea fiu al regelui, ambiţia ei atinge cote nemărginite. Singurul statut care i-ar fi asigurat liniştea generală ar fi fost acela de regină.

Când Marguerite tergiversează anularea căsătoriei, singurul refugiu al regelui este în braţele lui Gabrielle, oază de frumuseţe, gingăşie, linişte şi armonie. Pentru Henric al IV-lea aceasta a fost familia adevărată care i-a asigurat fericirea conjugală şi familială. Însă o femeie care îi fusese în mod public concubină nu era demnă de statutul de regină. Ţintă a tuturor rautaţilor şi a insultelor populare, anxioasă şi disperată, Gabrielle simte cum îi fuge pământul de sub picioare.

Dorind să salveze nişte aparenţe, regele o trimite la Paris, unde după 4 zile, Gabrielle moare singură, în chinuri inimaginabile, părăsită de toţi. La numai 26 de ani. Moartea ei este subiectul mai multor teorii pentru că povestea decesului este cusută cu aţă albă şi nu se ştie dacă a fost lăsată să moară sau daca a fost omorâtă.  Deşi a murit singură, Gabrielle a murit totuşi atât de public, precum o regină.

Amante si regine (I) – Caterina de Medici vs Diane de Poitiers

– VA URMA –