Despre Venetia

Posted by On 15.03.2010 39 Comments

Anul trecut, pe la sfârşitul lui august am primit o ofertă de la wizzair cum că un dus-întors la Veneţia (printre altele) costa 100 ron. Am hotărât cu Iubi că, chiar dacă o să fie nişte bani pierduţi, merita să ne asumăm riscul. Nu aveam de unde să ştim cu siguranţă că peste mai mult de juma’ de an o sa putem vizita oraşul plutitor. Da’ am zis că 100 de lei nu este o avere chiar aşa mare. La urma urmei am plătit 300 ron pe o nenorocită de amendă, aşa că… şi, în plus, dacă chiar mergeam, drumul ar fi fost o nimica toată. Norocul nostru că a fost a doua variantă. 🙂

Deci, am plecat miercuri spre Italia. Da’ să nu uit să vă zic o chestie înainte să purced la povestit. Pe mine nu m-a tentat aproape deloc Veneţia. Văzusem atâtea poze cu Piaţa San Marco, cu turnul şi cu canalele alea, că aveam impresia că deja am fost acolo. Plus că părerea italienilor despre români nu mi se părea prea “invitantă” aşa că, dintre Milano, Dortmund, Roma şi Veneţia, am ales-o pe asta de la urmă pentru că mi se părea că 4 zile sunt suficiente să văd tot ce mă interesează şi să nu-mi mai doresc să ma reîntorc. Cum socoteala de acasa nu coincide cu aia din Italia… s-a dovedit că Veneţia m-a surprins. Plăcut.

Chiar dacă ne-a primit cu o vreme comparabilă cu cea din Siberia, cu viscol şi zăpadă de ziceai că suntem în decembrie, chiar dacă şi camera a fost destul de răcorooasă, chiar dacă un gondolier n-a vrut să facă poză cu mine şi chiar dacă m-au durut iar picioarele de n-am mai ştiut de ele, cele 4 zile la Veneţia au fost o mini-vacanţă extraordinară. Ah, şi vremea a fost superbă de a doua zi încolo. 😀

Dar să le luam pe rând. M-am convins că mi-e cam frică cu avionul. Dacă spre Barcelona a fost cât de cât interesant pentru că era prima oară, acum, neentuziasmată şi cu simţurile mai alerte… am cam numărat minutele până să aterizăm. şi au fost destule minute, pentru că în loc să aterizăm pe aeroportul din Treviso, am aterizat pe cel din Veneţia, pe Marco Polo, din cauza condiţiilor meterorologice. Na, tant mieux, că eram mai aproape.

Cazarea am găsit-o pe internet, după multe săpături. Veneţia e scumpă, cred că cea mai scumpă locaţie în care am fost până acuma… nu găseam cazare pe Santa Lucia (insula principală) sub 70 de euro pe camera… Da’ săpând… am gasit. 😀 La 55 de euro pentru nopţile de miercuri şi joi şi 60 de euro pentru vineri şi sâmbătă. Nu prea ştiu cum să numesc locul în care am stat pentru că era de fapt un apartament cu 7 camere mari, deci hotel, pensiune sau hostel, nu-s nişte denumiri prea exacte. în fine… apartamentul se numeşte Venice Chic. Preţurile de care vă povestesc sunt doar pentru extra-sezon, pentru că vara pot ajunge şi la 100 si ceva de euro pe noapte. Da’ dacă vreţi să mergeţi la ei, mai bine le trimiteţi un mail, ca să stiţi exact ce preţuri au. Şi la recepţie o să vă întâmpine George. Care e român şi care e cel mai de treaba recepţionist şi manager pe care l-am cunoscut de când călătoresc eu. El şi nenea din Austria. Venice Chic se află în Piazzale Roma, la nr. 468b, extrem de uşor de găsit, pentru că acolo e capătul de linie al tuturor autobuzelor. De la aeroport, autobuzul vă duce chiar la botul calului. Mişto de tot (numai că noi, bătuţi de vânt şi de zăpădă… am găsit numărul 468, după ce ne-am învârtit 20 de minute pe lângă nr. 466).

Camera a fost superbă, atât doar că prea slab încălzită. Fiind un apartament într-o cladire veche, cu camere înalte, micuţul calorifer, care deşi dogorea, n-a putut încălzi aşa cum ar fi trebuit. Am cam dârdâit un pic, da’ sub pătură era foarte bine, aşa că ne-am resemnat destul de repede. Ah, şi asta s-a întâmplat doar în camera la noi pentru că era cea mai mare, în restul era ok. 😛

Despre Veneţia acuma… canalele alea şi podurile (fie din piatra, fier sau lemn) sunt de-a dreptul fermecătoare. Arhitectura nu m-a impresionat nu ştiu cât, nici măcar Ca’ d’Oro, despre care se spune că e cea mai frumoasă clădire de pe insulă… personal cred că arhitectura Barcelonei e mult mai frumoasă. Dar apele alea printre case, uşile care dau chiar în canal, străduţele înguste sau cele care dau direct spre apă, asta e chiar impresionant. Nici măcar aspectul ponosit al unor clădiri nu mi-a displăcut, deşi unele arătau de zici că stăteau să cadă.

Ce nu prea mi-a plăcut, da’ am trecut cu vederea şi n-am băgat prea mult în seamă a fost kitsch-izarea pe care a imprimat-o turismul acestui oraş. Gondolele erau împodobite cu tot felul de chestii aurii, zorzoane şi cuverturi fără nici un gust, gondolierii arătau mai degrabă a bişniţari care vorbeau la celular în timp ce vâsleau sau urlau unul la altul când treceau prin apropiere (şi asta când aveau clienţi). Să nu mai zic de urâtul ăla care n-a vrut să facă o poză cu mine, şi asta după ce făcuse înainte cu două asiatice… pf… Nu mi-a plăcut că tarabele cu suveniruri stăteau pe faleză, în pieţele principale şi chiar pe Podul Rialto, ca la noi pe litoral, erau încărcate cu tot felul de chestii, de la magneţi de frigider şi măşti de carnaval până la echipamente de fotbal şi bluze de trening cu Italia. Urât.

Cu mâncarea… am exagerat. Aproape toţi banii mi i-am dat pe mâncare. Chiar vorbeam cu Iubi şi am concluzionat că nu ne-a fost foame niciodată, în schimb mâncam de cel puţin 3 ori pe zi, de poftă. Mi-am făcut damblalele şi am mâncat pizza şi spaghetti carbonara şi dacă de spaghetti n-am fost impresionată, apăi pizza s-a revanşat cu vârf şi îndesat. într-un bar cu jocuri de noroc, că acolo am găsit-o pe cea mai ieftină (7 euro), am mâncat cea mai bună pizza ever, de-aia care se întinde când muşti şi oricât tragi de ea tot nu se rupe… ce m-am mai distrat. 😀 Acolo, tot un român, numai că era di pisti Prut şi, pentru că şi noi eram români, ne-a facut reducere de 2 euro, aşa că în loc să îi lăsăm noi bacşiş, ne-a dat el bani înapoi. :)) Pe Iubi asta l-a impresionat foarte mult. 😛

Pe Johnny nu l-am văzut 🙁 , da’ nişte australience care erau cazate cu noi ne-au povestit ca i-au vazut pe Brad şi Angelina la un restaurant la care erau şi ele. Probabil Johnny nu mai era pe insulă… ca io l-am cautat pe la câteva ferestre de hoteluri, da’ nimica.

Într-una din zile am dat 16 euro pe 12h cu vaporeţo şi acces în orice direcctie. Am ales să mergem la Murano, la Lido şi o ultimă plimbare pe Gran Canale. La Murano nu mi-a plăcut deloc. Atât de trist, de gol, de linişte încât părea de-a dreptul sinistru. Cu tot soarele, cu toţi copiii pe role sau pe biciclete, cu toate bijuteriile alea superbe şi scumpe din sticlă de Murano… nu, nu mi-a plăcut. în schimb, drumul până acolo, pe mare, a fost frumos. Lido este staţiune şi asta se vede de cum păşeşti pe insulă. Peste tot indicatoare spre vile, supermarketuri şi foarte mulţi copii. 🙂 Acuma îmi pică fisa că dacă aveam o hartă a insulei şi dacă nu se întuneca, ar fi fost frumos să mergem pe plajă, sa vedem cum arată o plajă primăvară. 😛

Murano

Ca o concluzie: cel mai mult mi-au plăcut podurile şi canalele de printre casele care se bălăceau în apă, interiorul bisericii Santa Maria Gloriosa dei Frari, Scala lui Bovolo şi cei mai urâţi căţei pe care i-am văzut vreodată. :)) Aşa de bătrâni, de deformaţi şi de urâţi, dar atât de dulci şi de înduioşători în acelaşi timp încât italienii au punctat mult la capitolul sufletesc. Am văzut atâţia căţei în lese şi îmbrăcăţi cu hainuţe de iarnă…care la noi ar fi fost catalogaţi drept javre sau comunitari, că mi se umplea inima de bucurie de fiecare dată când vedeam câte unul. Mi-au plăcut culorile Veneţiei – atât ale măştilor, cât şi ale caselor şi ale hainelor oamenilor pe care i-am întalnit acolo (majoritatea francezi, nemţi şi englezi).

Gata, v-am povestit tot. 🙂 Aici sunt toate cele 280 de poze de la Veneţia.

Articole asemănatoare

TOPICS