O port pe mama mea pe mână

Ziua de 8 martie pentru mine nu e Ziua Femeii, e Ziua Mamei, pentru că aşa am învăţat la şcoală şi aşa îmi aduc aminte de ea. Primesc flori şi urări de „La mulţi ani!” de la femei şi de la bărbaţi şi nu simt nimic. Poate şi pentru că nu mă consider încă femeie în adevăratul sens al cuvântului – cred că momentul ăsta o să coincidă cu ăla în care o sa devin soţie, mamă sau poate atunci când mă voi muta de la ai mei.
Aşa că azi, eu o sărbătoresc pe mami şi numai pe ea. În ultimii doi ani relaţia cu mama mea a fost una foarte… sumară, simplificată, înstrăinata într-o anumită măsură, pentru că mama mea nu mai e cea care a fost. Mi-e greu să scriu despre asta pentru că mă podideşte plânsul, aşa cum a podidit-o pe ea când i-am dat florile acum câteva minute.
O revelaţie târzie de azi noapte mi-a arătat că mama mea e mereu cu mine. Pe mine. Şi când nu va mai fi, ea tot acolo va rămâne. Pe mâna mea dreaptă, pe dosul palmei, aproape de încheietură, sub forma unui semn destul de puţin vizibil. Mama mea e acolo, mereu va fi acolo, mai adânc înrădăcinată decât un tatuaj, mai dânc înfiptă decât realizez eu.
Aş vrea să-i mulţumesc pentru ceva, măcar pentru un lucru, însă am atâtea pentru care să-i cer iertare încât mai bine aş începe cu asta.
Şi mi-e atât de dor de mama mea…