Nici banii nu mă pot convinge

De vreo cateva săptămâni încoace, tot ce-mi doresc e ceea ce-mi doream şi în timpul şcolii când veneam de la ore: să nu fac nimic după-masă. Să nu am teme, să nu am de învăţat, să mă pot plictisi în voie. Dar ce prostii vorbesc, că eu nu mă mai plictisesc de ceva ani buni. Acum nu mai am lecţii, am proiecte, colaborări, deadline-uri şi muuuult, muuuuult de scris. Şi ca o balanţă veritabilă ce sunt, nici asta nu mă mai mulţumeşte, deşi cea mai aprigă dorinţă a mea era să îmi câştig pâinea din scris, din tastat, din idei, din propoziţii.

Deci, zilnic vin acasă, după 8 ore de tradus, reformulat, parafrazat, scris şi concentrat la diverse chestii pe care nu le cunosc, dar cărora trebuie să le dau o formă coerentă şi un înţeles logic, şi după ce mănânc două felii de pâine prăjită cu cremă de brânză şi cu salam, mă pun din nou la calculator să dau formă şi sens altor texte şi altor idei. (ioi, ce propoziţie lungă)

Şi tot stând eu şi dorindu-mi mai mult timp liber, mi-am reconfirmat un lucru pe care îl ştiam deja despre mine. Nu voi putea niciodată trăi pentru munca mea, ca să câştig bani sau ca să trag satisfacţii din ea. Pentru că munca şi rezultatele ei nu-mi vor oferi niciodată satisfacţia supremă. Evident, mă bucur când îmi iese ceva bine, când învăţ o chestie nouă, când pot să ajut pe cineva cu cunoştinţele mele, dar atât. Să lucrez mai mult de 10 ore pe zi, la lucru, acasa, în weekend sau noaptea nu e pentru mine. Pur şi simplu ţin prea mult la libertatea mea, la posibilitatea de a-mi gestiona timpul liber cum vreau eu, pentru a fi o workoholica. Oricât mi-ar plăcea ceea ce fac, şi îmi place chiar dacă mă plâng, consider că e suficient dacă prestez 8h pe zi, 5 zile pe săptămână. Ce depăşeste aceşti termeni îmi creează disconfort. Atât de mult, încât mă simt rău fizic. Mă doare stomacul, ameţesc, sunt irascibilă, n-am răbdare, etc. Deci şi pentru sănătatea mea e mai bine să lucrez atât cât pot. Cât despre bani… ah, ei niciodată n-au fost un motiv pentru mine. Mie nu-mi plac banii, dar din păcate, îmi condiţionează viaţa. Fir-ar.

Îi admir pe cei pe care munca îi entuziasmează zilnic, pe cei care se duc dimineaţa la lucru cu o tonă de idei în creieri şi cu nerăbdarea de a începe un proiect nou, însă n-aş putea fi niciodată unul dintre ei. De-asta am un job simplu, care nu ma solicită 24h/24, un job de care nu depinde nimic, un job de 8h cu weekendurile şi sărbătorile libere. Şi chiar dacă ştiu că pot mai mult, gândul că la ora 17:30 ziua de lucru chiar s-a încheiat, mă linişteşte nespus. Iar despre oamenii ca Ryan Bingham… n-am o părere prea bună.