Sanul

sanul- philip rothphilip rothAutor: Philip Roth
Nationalitate: american
Titlu original: The Breast
Anul aparitiei: 1972
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 5/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am auzit de Sânul de la Cinabru, dar recenzia i-am citit-o doar acum după ce am citit şi eu cartea. Proastă mişcare pentru că nu e de ajuns să vezi un titlu pe un blog şi să fii sigur că recenzia e o recomandare. Aşa cum nici la mine nu găsiţi numai recomandări, la fel se întâmplă şi la alţii, dar dacă eu nu citesc recenziile am impresia că toate zic de bine.

Sânul este o nuvelă absurdă şi imposibilă, al cărui înţeles eu nu l-am priceput. Recunosc asta cu ruşine pentru că poate ar fi trebuit să pot, însă de data asta mă simt depăşită: nu reuşesc să dezleg misterul pe care îl ascunde morala acestei cărţi, pentru că vreau să cred că există un anume înţeles şi nu e doar o înşiruire de inchipuiri. Când am văzut că nu merge şi pace, mi-am zis că sigur Google-ul mă va salva de la această mărturisire ruşionasă, dar nu, nici el nu mi-a dezvăluit unde m-am împotmolit, ce n-am prins, ce mi-a scăpat şi ce vrea de fapt Philip Roth să spuna cu cartea asta.

Sânul e lucrul în care se transformă David Kepesh, un profesor de literatură, la câtva timp după ce-şi pune dorinţa de a fi un sân sau de a avea sâni. Partea nasoală pentru el, după ce devine sân, e că lucrurile nu sunt aşa minunate cum şi-a închipuit el. Adică, fiind o masă cărnoasă cu sfârc, fără ochi, urechi, mâini sau picioare, nu-i rămâne decât să stea nemişcat într-un hamac, să facă conversaţie cu doctorul, tatăl lui sau iubita sa. Ah, şi să se excite de fiecare dată când o infirmieră îl spală şi când prietena lui îl atinge. Ajunge până într-acolo încat îi cere acesteia să îi sugă sfârcul pentru a prelungi senzaţia erotică. Bineînţeles că această stimulare n-are nici o finalitate, nici un punct culminant care să îi potolească poftele, pentru că el este un sân.

La un moment dat, fiind foarte cătrănit că i s-a întâmplat una ca asta, este sigur că a înnebunit şi că, de fapt, nu e un sân, doar îşi imaginează asta. Şi se căzneşte să îşi revină la inteligenţa raţională pe care a acumulat-o în atâţia ani de studiu.

Cartea se încheie cu o poezie de-a lui Rilke şi totuşi eu n-am reuşit să elucidez misterul acestui exerciţiu de imaginaţie. Felul în care Cinabru a vorbit despre Sânul e mult mai convingător decât al meu, aşadar, dacă simţiţi nevoia să aprofundaţi, vă fac legatură cu o recenzie extraordinară şi dacă aveţi chef să încercaţi pe pielea voastră, faceţi-o. Eu n-o recomand.

Ah, că mi-am adus aminte: nu mi se pare o carte demnă de lista celor 1001.