Cei cinci oameni pe care ii intalnesti in Rai

cei cinci oameni pe care ii intalnesti in raimitch albomAutor: Mitch Albom
Nationalitate: american
Titlu original: The five people you meet in heaven
Anul aparitiei: 2004
Premii: nu
Ecranizare: The Five People You Meet in Heaven (2004)
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Marti cu Morrie

Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai e o carte recomandată de cineva de pe net pe undeva pe net. Nu reuşesc să îl găsesc sau să îmi amintesc de cel care mi-a recomandat-o, dar bănuiesc că a fost o fată şi nu un băiat. Dacă persoana în cauză recunoaşte acest lucru, să ridice mânuţa sus, că vreau să îi mulţumesc. 🙂

Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai este o carte ca un film bun într-o duminică dup-amiază. Şi că tot veni vorba de film, există şi o ecranizare de-a dreptul extraordinară, atât pentru faptul că urmăreşte romanul în cele mai mici detalii, cât şi pentru că Jon Voight este foarte bun în rolul lui Eddie.

La fel ca şi alte scrieri până la ea, cartea îşi propune să ne ofere o variantă a lucrurilor şi mai ales a oamenilor pe care îi întâlneşti pe lumea cealaltă. Cred că este o dorinţă atât de mare a oamenilor să ştie sau să se convingă cumva că acolo sus, după ce inima a încetat să ne mai bată, mai există un fel de continuare. În spiritul acestei idei, Mitch Albom îşi începe povestea cu sfârşitul. Nu al ei, ci al lui Eddie. Eddie este un bătrânel care lucreaza şi trăieşte într-un parc de distracţii aproape de când s-a născut, parcul devenind o parte din el şi el, cum altfel, o parte din parc. Sigur vi s-a întâmplat să mergeţi într-un loc sau o clădire şi un om să fie acolo parcă de la începutul lumii, să îl vedeţi zilnic sau de fiecare dată când mergeţi acolo. Şi să nu puteţi concepe acel loc fără privirea acelui om, fără grija pe care o poartă lucrurilor de care răspunde. Ei, cam aşa e şi Eddie „Întreţinere”, sufletul parcului de distracţii.  Eddie moare datorită unui montagne-russe care are o defecţiune şi rupându-se din ţâţâni, stă să cadă peste o fetiţă. Bătrânul îşi dă seama de pericolul iminent şi ultimul lui gest e să o împingă pe fetiţă pentru a-i salva viaţa.

Mi-a plăcut mult cum scriitorul alternează planurile temporale, purtându-şi cititorii când în ceruri pe lângă Eddie, când pe pământ în trecutul lui, când la parcul de distracţii unde colegii lui îi plâng moartea fulgerătoare.

Nu vreau să vă stric surpriza şi n-o să dezvălui care sunt cei cinci oameni pe care Eddie îi întâlneşte în Rai, pentru că asta e tot farmecul cărţii. O să vă spun însă că nu sunt, aşa cum ne-am aştepta, rude sau prieteni, ci oameni care la un moment dat în viaţă şi-au intersectat drumurile cu ale bătrânului. Ei îi ies în întâmpinare pe rând când ajunge în Rai pentru a-l învăţa câte ceva şi pentru a-l ajuta să înţeleagă anumite lucruri pe care în timpul vieţii nu le-a desluşit. Astfel primul om îl învaţă ca oamenii sunt legaţi într-un anumit fel, chiar dacă numai o fracţiune de secundă, al doilea îi vorbeşte despre sacrificiu şi despre cele mai dificile alegeri care le permit altora să trăiască, al treilea îi spune că furia nu duce la nimic bun, ba dimpotrivă numai la suferinţă pentru toţi cei implicaţi. Al patrulea om îi arată că poţi iubi pe cineva chiar şi după moarte pentru că moartea nu este un stăvilar ce curmă sentimentele, iar cel de-al cincilea om îi dezvăluie rolul pe care Eddie l-a avut în lume.

O carte frumoasă pe care o citeşti pe nerăsuflate, mult mai bună decât cealaltă variantă despre viaţa de după moarte, Un loc plăcut şi numai al lor.