Cool, dar mort

– Ceau, ce faci?
– Ce să fac? Mă duc acasă, abia îmi târâi picioarele. Tu?
– Mai, eu nu fac prea bine?
– ?!
– Ai aflat că a murit Raoul?
– Care Raoul?? Nu-mi zi că ăla cu care am lucrat la restaurant?
– Ba, mă. El.
– 😮 Doamne, Dumnezeule, cum??! Accident?
– Da, azi dimineaţă. Era cu prietena lui şi cu încă un cuplu. Mergeau la unguri să sărbătorească ziua de naştere a prietenei lui.
– Nu pot să cred… Doamne fereşte…

Şi n-am mai putut să spun nimic. M-am aşezat pe o bancă în staţia de autobuz, respirând ca o astmatică şi având impresia că o să mă topesc de cald.
Nu-l cunoşteam pe Raoul foarte foarte bine, dar îl ştiam îndeajuns de bine încât să îl sun când aveam nevoie de o îndrumare în Word sau de ceva chestii de grafică. Am fost colegi temporar la un restaurant. De fapt e prea mult să spun colegi pentru că el se ocupa de printurile şi cărţile de vizită ale restaurantului, nu era chelner sau ceva pe-acolo. Un fel de colaborator. Un băiat de milioane, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Oriunde m-am întâlnit cu el, mă opream măcar un minut să ne spunem mai mult decât un „Ceau” pe fugă.

Raoul şi ceilalţi pasageri ai maşinii lui au murit arşi de vii într-un accident monstruos în data de 6 septembrie 2007. Raoul era un băiat minunat, dar din păcate un vitezoman. Nu ştiu dacă aşa era în general, dar în acea zi fatală a fost. Nu ştiu nici dacă încerca să fie cool, să îi impresioneze pe cei din maşină, dar orice ar fi făcut, viteza le-a curmat viaţa. Am scris şi atunci despre ei, sub forma unei închipuiri, am scris şi azi sub forma unui răspuns la leapşa macabră despre oamenii cool dar morţi.

Nu vreau să le întinez amintirea, însă vreau să folosesc povestea pentru a atrage atenţia că pe ploaie sau pe vreme bună, locul în care trebuie să ajungeţi e mereu acolo, viaţa voastră poate să nu mai fie.
Fiind leapşă, sper să nu stric ziua şi altora, dar poate  Alisim, dAImon, Camytzi, Raka si Florin au vreo poveste asemănătoare de împărtăşit cu noi.