Noi

Autor: Evgheni Ivanovici Zamiatin
Nationalitate: rus
Titlu original: Мы
Anul aparitiei: 1921
Premii: Prometheus Award
Ecranizare: Wir (1981)
Nota mea: 9/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Noi si 1984 au fost propunerile câştigătoare pentru cercul de lectură. Din păcate ideea a fost îngropată înainte de a se naşte pentru că discuţiile despre carte au durat foarte puţin, cam atâta cât ne ia de obicei să prezentam subiectul unui roman. Oricum, chiar şi fără această dezbatere, Noi n-a fost o pierdere de timp, ci am savurat-o din plin şi m-am convins să nu renunţ la ruşi.

A patra distopie pe care o citesc mă convinge că sunt un fan al genului. Lumile inexistente, oribile, în care n-aş putea trăi, îmi creează o stare de linişte când închid cartea şi realizez că ceea ce am citit nu e aievea, că fără libertatea pe care o am, aş prefera să mor. Noi este puţin mai diferită dacă o compar cu celelalte distopii pe care le-am citit – perspectiva pe care ne-o oferă D-503, personajul principal, este una de acceptare, de îmbrăţişare a regulilor şi de supunere unui control atotputernic, aproape un fanatic ce respectă legile cu sfinţenie. Până apare dracu’ şi îşi baga codiţa. Şi cum altfel ar putea să apară, daca nu în corpul unei femei? Apropos, mă cam oboseşte clişeul ăsta. O femeie, I-330, care îl ispiteşte cu vicii din Lumea antică, si care treptat treptat îl îmbolnăveşte de o boală numită „suflet”.

Rutina care se desfăşoară după Tabelele Orare este pângărită cu minciuni pe care el trebuie să le inventeze pentru a se desfăta cu plăcerile trupeşti oferite de I-330. Că tot am ajuns aici să ştiţi că mie nu m-a plăcut deloc de I-330, deşi în mod logic şi raţional ea era „the good guy”. Felul în care a construit-o Zamiatin, misterul în care a învăluit-o m-a influenţat într-un mod total ilogic. În schimb mi-a părut tare rău de naiva O-90. Biata de ea ar fi făcut orice pentru D-503 şi el s-a purtat ca un măgar. Dar ăsta-i un alt clişeu, poveste fumată în literatura tuturor popoarelor.

Mi-a plăcut stilul lui Zamiatin, care n-as putea spune că îi este specific lui, ci mai degrabă ruşilor. Din toată literatură rusă pe care am răsfoit-o până acum, n-am întâlnit nici măcar un autor care să nu se adreseze direct cititorului. Zamiatin e conştient pe tot parcursul cărţii de publicul lui şi are grijă să mascheze acest fapt prin explicaţia că însemnările lui D-503 urmează să rămână moştenire pentru strămoşi, posibil saturnieni, venusieni sau asirieni.

Cum existenţa conflictului de orice fel nu poate lipsi, in Noi avem mai multe. Pe de o parte cele spuse pe şleau – lupta Binefăcătorului împotriva duşmanilor fericirii – şi pe de altă parte cele insinuate, sugerate:  lupta dintre real şi uman, dintre matematică şi filozofie, dintre raţiune şi simţire. Nu sunt o fană a matematicii, niciodată n-am fost, dar chiar şi eu, o profană, pot aprecia comparaţiile şi explicaţiile matematice pe care Zamiatin le dezvoltă în paginile cărţii. Aproape că m-a făcut curioasă de elipse, parabole, integrale şi funcţii, dar cele care au fost cu adevărat provocatoare au fost misterioasele X-uri.

Pentru cei care iubesc matematica şi literatura această carte e un dezmăţ al plăcerii. Dar şi pentru cei ca mine, pentru care matematica ar trebuie sa fie exterminată.

Statul Unic mai oferă, faţă de alte ţări imaginare distopice, beneficiul de a te bucura de două ore în care poţi face ce vrei, aşa zisele ore personale. De cele mai multe ori seara, în orele personale se făcea sex. Nu aşa oricum şi cu oricine, ci în funcţie de înregistrări şi cupoane roz.

În vederea dezbaterii ce trebuia să fie, mă tot gândesc la Noi în comparaţie cu 1984, cum fac de altfel în cazul oricărei distopii. Noi mi s-a părut mai soft, mai umană, mai relaxantă în timp ce  1984 e dură, te face să treci prin infernul prin care trece Winston. Dar sunt bune amândouă. Extrem de bune.