Te-ai întâlni cu o persoană cu dizabilităţi?

Când i-am povestit cuiva despre ce a făcut ea, mi s-a spus că Raiul a fost creat pentru oameni ca ea. Pentru că nu găsesc un compliment mai frumos ca ăsta, mi-am permis să-l preiau şi să i-l spun din toata inima Elei.

Ştiţi ce a făcut Ela? A făcut un lucru pe care nu mulţi dintre noi l-ar fi făcut. S-a gândit la oamenii cu dizabilităţi, oameni care se confruntă zi de zi cu refuzul societăţii, cu multe priviri aruncate făţiş sau pe furiş, şi le-a creat un loc unde orice defect al lor să nu conteze. Un site de matrimoniale pentru persoanele cu dizabilităţi. Primul site de acest gen din România. Din banii ei, din timpul ei, cu ajutorul altor oameni cu acelaşi suflet mare a pus pe picioare acest site care, din punctul meu de vedere este mai mult decât binevenit. Dar ştiţi părerea mea despre acest fel de site-uri de-aici. Dacă vreţi să cunoaşteţi povestea acestui proiect, Ela a scris-o pe blogul ei.

Întrebarea la care trebuie să răspund eu aici este: „Te-ai întâlni cu o persoană cu dizabilităţi?”. E greu să răspund la ea, e foarte greu. Atât de greu încât aproape că aş răspunde cu „nu ştiu” ca să scap mai repede de cugetat şi să închei postul cu conştiinţa împăcată că n-am zis nici „nu”, ca să nu par o nesimţită, şi nici „da”, că să par o martiră.

Aşadar, gândesc. Iată cum: la prima vedere o persoană invalidă sau cu un handicap fizic vizibil (picioare/mâini amputate) mi-ar inspira milă şi nimic mai mult, oricât de frumos ar fi respectivul. I-aş putea fi prietenă foarte bună însă la partea cu amorul aş ajunge destul de anevoios.
DAR (şi acest „dar” e mare ca majusculele lui), un bărbat cu o dizabilitate fizică m-ar cuceri destul de repede dacă n-ar da nici o importanţă handicapului, dacă ar excela într-un domeniu pe propriile-i puteri, dacă ar avea umor şi-ar şti să facă haz de necazul lui, dacă nu s-ar simţi cu nimic inferior oamenilor normali, dacă nu s-ar văicări şi dacă n-ar face pe victima. Pe scurt, dacă s-ar comporta ca un om normal pe care eu să-l admir din toate puterile. În cazul ăsta m-aş şi mărita cu el, nu mi-ar păsa că n-are mâini să mă ţină în braţe sau picioare să danseze la nuntă.

E delicat subiectul şi e uşor să vorbeşti dacă nu te afli în ipostaza unui om căruia ii e ruşine să iasă în public pentru că societatea îl consideră un ciudat. Eu una mă zgâiesc la aceşti oameni, nu pentru a râde de ei (Doamne fereşte!) ci pentru că sunt curioasă de povestea lor. Până n-o aflu, continui să ii compătimesc şi să mă împiedic de problema lor ca de o curiozitate; odată ce am aflat-o îi pot privi fără să îmi las atenţia distrasă de bastonul în care se sprijină sau de scaunul cu rotile pe care îl manevrează.

Aceasta întrebare a fost o leapşă. Mi-ar plăcea să ştiu cum vad problema: Gramo, Costina, iLL si fetele de pe lafeminin.info.