Intermitenţele morţii

Autor: Jose Saramago
Nationalitate: portughez
Titlu original: As Intermitências da Morte
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Eseu despre orbire

N-am crezut că timpul unei alte opere de-a lui Saramago va veni atât de curând, dat fiind faptul că nu prea îmi place să citesc mai multe cărţi ale aceluiaşi autor una după alta sau la distanţe scurte de timp. Dar cum potriveala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la schimb de cărţi, m-am nimerit aleasă de Intermitenţele morţii.

Aflând că este un alt eseu de genul „ce-ar fi dacă”, specific etichetei Saramago, ţinând seama că prima lectură m-a fermecat, mi-am zis: „Treacă de la mine, te duc la mine acasă”.

Am perceput cartea ca fiind alcătuită din două parţi, deşi ea, din punct de vedere grafic nu are aspectul că ar fi împărţită in vreun fel. Cam în prima jumătate, destul de tărăgănată aş putea spune, se povesteşte despre cauzele, efectele şi consecinţele unei morţi plecate în concediu. (Scurtă paranteză: cred că înţeleg mai bine ce sens are expresia: „a arăta ca moartea in vacanţă”.) Adică, din prima zi a unui an oarecare, într-o ţară nenumită, nimeni nu mai moare. Din nici un motiv. Accidente, boli neiertătoare, crime, toate rămân impotente in faţa noii situaţii. Spitalele se umplu, agenţiile funerare si societăţile de asigurări sunt în pragul falimentului şi biserica agonizează pentru că acolo unde nu mai e moarte, nu mai e nici înviere, prin urmare nici credinţă in Dumnezeu.

Pana la urmă apare o soluţie salvatoare, astfel încât cei care trebuie sa îşi dea obştescul sfârşit, să o facă fără să se mai chinuie. Toate bune şi frumoase, până când directorul televiziunii naţionale primeşte o scrisoare de la însăşi Moartea (ar fi trebui sa îi scriu numele cu literă mică, deoarece aşa îi este dorinţa) prin care anunţă că s-a întors şi dă startul la decese. Îi vine însă alta idee – în cursul lipsei avuse timp de meditat – şi devenind mai miloasă, le dă oamenilor prilejul ca înainte de a părăsi această lume să îşi încheie socotelile cu viaţa. Adică le va trimite o înştiinţare cu o săptămână înainte, ceva de genul: „You’ll die in seven days”.

În partea a doua, unde romanul începe să devină interesant, Moartea este personajul principal, umanizată fiind (într-un fel in care puţini dintre noi pot concepe) de munca pe care o depune pentru a-i ajuta pe oameni să moară cu toate treburile puse la punct. Necazul o loveşte când una dintre scrisori face drum întors cam de vreo trei ori. Înnebunită de nedumerire, recurge la cea mai la îndemână metodă de a încerca să ucidă un om: transformându-se intr-unul.

Având la bază dorinţa oamenilor de a aparţine eternităţii şi de a sfida moartea, Saramago oferă un posibil răspuns, însă nu unul utopic, care ne garantează că a trai veşnic e sinonim cu fericirea, ci un răspuns care ne dă viaţa veşnică fără tinereţe si putere fizică veşnică. Degeaba trăieşti în neştire dacă corpul e locul de joacă al bolilor si al fosilizării. Varianta nemuririi şi a păstrării tinereţii eterne ne-o oferă Simone de Beauvoir in Toţi oamenii sunt muritori, şi oricum nici aia nu e o perspectivă prea veselă.

Nu mi-a plăcut că n-am aflat de ce violoncelistul n-a primit scrisoarea mov. Adică am înţeles că dacă asta nu s-ar fi întâmplat, nici întruparea morţii nu s-ar fi întâmplat, dar totuşi aşteptam o lămurire.
Un lucru pe care l-am învăţat despre Saramago e că iubeşte câinii. Are o înţelegere deosebită pentru ei şi in rolul ancorei de care au nevoie personajele lui în singurătate si deznădejde este jucat de un lătrător.
Poate nu e cea mai bună carte a portughezului, da’ merită timpul oricui. Pentru cei care caută răspunsuri.