Numele trandafirului
Autor: Umberto Eco
Nationalitate: italian
Titlu original: Il nome della Rosa
Anul aparitiei: 1980
Premii: nu
Ecranizare: The name of the rose (1986)
Nota mea: 9/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu
Timpul acestei carti nu trebuia sa fie acum, lucru confirmat de intamplarile care mi s-au petrecut mie in vreme ce cartea statea pe noptiera mea. Insa, pentru ca am vrut sa o salvez de la iesirea din circuitul schimbului de carti am luat-o cu mine acasa, fiind convinsa ca n-am sa ajung sa o citesc. Insa, timpul a fost generos cu mine, cheful si el, asa ca deadline-ul a fost indeplinit. Nefericitele evenimente pe care le-am trait luna trecuta mi-au facut imposibil gestul de a deschide romanul pentru cateva zile. Si sufeream, pentru ca ii patrunsesem intelesul, abia asteptam sa vad ce urma, dar starea emotionala in care ma transpunea Numele randafirului amplifica trairile din interiorul meu.
Da, Numele trandafirului este o carte grea. Si la propriu si la figurat. Nu mi s-a intamplat pana acum sa aleg carti greu de citit, greu de urmarit, asta daca nu punem la socoteala Ulise-le lui James Joyce. Aia mi s-a parut imposibil de citit, poate si datorita subiectului. Dar daca as avea ambitia sa ma apuc acum de ea, poate as gasi-o la fel de captivanta ca si cartea lui Umberto Eco.
Revenind la subiect, povestea din paginile cartii e urmatoarea: la o abatie benedictina din nordul Italiei, la sfarsitul anului 1327, se comite o crima. Cel putin asa considera Abatele care il cheama pe Wlliam din Bakersville (zis Guglielmo), calugar franciscan, pentru a descoperi criminalul. Acesta, inzestrat cu o nemaipomenita putere de deductie si o stralucita capacitate de analiza se ocupa de caz, impreuna cu tanarul novice, Adso, din perspectiva caruia este intreg romanul povestit. Prima crima este urmata de alta, apoi de alta, apoi de a treia, in curand si a patra, si asta in doar 5 zile. Calugarul urmareste toate pistele care i se ofera, insa toti cei pe care ii banuieste a fi vinovati de omor, sunt ucisi si ei. Elucidarea crimei trebuie sa se petreaca pana la sosirea unei delegatii pontificale avignoneze pentru a nu pata prestigiul faimoasei abatii.
Acest sumar microscopic e suficient pentru a va introduce cat de cat in intriga romanului. Insa lucrurile se complica cand Eco ne prezinta abatia, traditiile si obiceiurile ei, cand un set de reguli stabilite pentru calugarii de acolo, noua ni se dezvaluie ca fiind abusurde, duse la extrem, si neinchipuit de parsive. Daca la inceput se creeaza impresia ca aceasta carte este una despre descoperirea unei crime, ne-am putea insela pana ajungem la sfarsit. La fel cum am putea sa ne inselam si daca am crede ca este despre religie, calugari franciscani, benedictini sau despre eretici. Am putea cadea in plasa si daca pe alocuri depistam teorii lingvistice si ii simtim pe ceafa respiratia calda a lui Saussure. Sau daca am cataloga Numele trandafirului ca o carte despre carti, despre stiinta ce ne-o furnizeaza ele, si atunci am intelege gresit. Pentru ca Numele trandafirului este despre toate aceste subiecte inseparabile. Autorul le incheaga cu o asemenea maiestrie incat nu se poate extrage o tema singulara sau principala. Cel putin eu nu pot, pentru mine, e vorba despre toate cele de mai sus si inca despre si mai multe.
Pe coperta IV, cineva se intreba daca e un roman politist. Hm… n-as merge atat de departe pentru ca, desi se investigheaza crime, desi sunt urmarite piste asemenea unui caz din CSI, nu pot cataloga acest roman ca fiind asa ceva. Insa misterul pluteste atat in abatie cat si in paginile cartii. Ceea ce il confera este biblioteca asezamantului, un loc in care nu are voie sa intre nimeni, cu exceptia abatelui, a bibliotecarului si a ajutorului de bibliotecar, care sunt singurii ce ii stiu randuiala. Motivele pentru care este atat de pazita si de interzisa il reprezinta chiar cartile, adevarul din ele, minciunile pe care le pot ascunde, dar mai ales efectul pe care l-ar putea afla asupra calugarilor daca acestia ar avea acces la ele. „Biblioteca se apara singura, e de nepatruns precum adevarul pe care il gazduieste, amagitoare precum minciunile pe care le pastreaza. Labirint al mintii, ea este deopotriva un labirint pamantesc. Poti sa intri, dar nu poti sa mai iesi.” Bineinteles ca ancheta condusa de Guglielmo si Adso nu tine seama de acest impediment si lucrurile se clarifica pentru ca inteleptul calugar ii desluseste legendele pe care altii le-au brodat pentru a tine orice nepoftit in incinta ei.
Intre peretii manastirii se intampla mai multe pacate decat in lumea obisnuita, crime, minciuni, furt, inselaciune, pofta de putere, manipulare, aproape toate pacatele capitale.
Interesant de amintit este punctul de vedere al lui Jorge, personaj inspirat, din cate am inteles, de Jorge Luis Borges. Acesta se declara inca de la inceputul cartii impotriva rasului, pentru ca prin ras omul se depraveaza cel mai mult, rasul este pacat de moarte si il indeparteaza pe om de la meditatie si de la curatenia sufleteasca. Teorii intregi si exemple ce nu se mai termina sunt aduse pentru si impotriva sustinerii acestui punct de vedere. Nu lipseste nici preacurvia exercitata de calugari, atat intre ei, cat si cu femei, Adso insusi fiind fermecat de o tanara taranca cu care intretine actul sexual. Insa, acest pasaj este atat de fermecator, incat nimic din ce povesteste in memoriile lui nu este intinat de vulgaritate sau pacat.
Umberto Eco se vadeste a fi expert in pietre pretioase, plante, religie, arhitectura, limbi straine si atatea altele incat nici nu mi le mai amintesc. Si totusi ar fi atatea de spus despre cartea asta, mai am multe notite despre ea. Insa deja am scris prea mult si mi-e sa nu va povestesc totul. Fiti fara grija, mai e mult prea mult pe langa tot ce am scris eu aici.
Eu am citit-o in facultate la recomandarea profului de criminologie, cum altfel;) si sunt de aceeasi parere, e o carte cu greutate. Care mie mi-a si provocat o suita de vise;;) Dar, nothing new, mie multe carti imi starnesc vise:)
nu mi a placut, daca eternul Baltag e r. politist nu vad de ce nu ar fi si asta,
din liceu ma tot tin s’o citesc si’mi tot promit ca intr’o zi o sa ma apuc de ea, dar mereu invoc clasica scuza “n’am timp”. Stiu ca Eco e un geniu, e foarte polivalent, cum ai zis si tu, e genul de scriitor care cred ca mi’ar placea…
Si’mi tot promit ca intr’o buna zi o sa termin si Ulise, la prima cititre n’am reusit sa trec de pagina 70, dar mai am multi ani din viata, o sa’i dedic lui Joyce 😀
Ce mi s-a părut (ÅŸi mie) extrem de interesant la cartea asta (la vârsta la care am fost în stare să-mi dau seama de mai multe, că prima dată am citit-o printr-a zecea)? Că debutează ca un roman poliÅ£ist, Guglielmo e un Jessica Fletcher masculin (ÅŸi asta m-a ÅŸocat pe mine: observaÅ£iile lui fine, dar atât de la obiect), că te bagă în istoria creÅŸtinismului, pe care vrei, nu vrei cam trebuie s-o consulÅ£i ca să vezi ce-i cu toÅ£i ăia, că naratorul se joacă abil ÅŸi atât de simplu cu lectorul credul (în partea de început, cu manuscrisul acelui Adson din Melk, te face să crezi că e o poveste reală), toată simbolistica legată de bibiloteca-labirint…uaaai, că-mi vine s-o mai citesc o dată….
P.S. Iar pe Umberto Eco mi-ar plăcea să-l cunosc ÅŸi să-l am ca profesor..ÅŸi mai am ÅŸanse…:)
Aplauze, e un review reusit 🙂 Iar cartea mi-a placut atat de mult, ca nu-mi gasesc cuvintele cu care sa o laud.
Mi s-a parut o carte greu de citit, dar (in mod paradoxal) foarte interesanta, nu doar prin actiune, cat prin simbolistica, profunzime si atmosfera.
@ ambasadoarea –> Ups… daca si visezi… asta nu mi s-a intamplat inca. 😀
@ miclowan –> Mda, in cazul asta, daca zici ca Baltagul a fost considerat politist, am putea zice ca si romanul asta e. Dar numai in cazul asta.
@ Barbie –> Aaaa, la Ulise am trecut de primul volum, si am citit si ultimul capitol din al doilea. 😀
@ Cartitzoiu –> Io nu am consultat istoria ca stiu ca nu-mi voi aduce aminte mai incolo de nimic. Sunt multe chestii istorice pe care a trebuit sa le invat si nu mi le amintesc, daramite daca citesc numai asa. 😛 Dar am citit despre calugarii franciscani si benedictini, despre ordinele lor si mi s-a parut destul de interesant. Probabil o sa uit la un moment dat. 🙂
@ esk –> 😳 multumesc. 🙂 Imi dau silinta sa scriu recenzii cat mai pe intelesul tuturor, cat mai explicative. Am citit pe multe site-uri tot felul de recenzii care sunt mai greoaie decat cartea, dar nu cred ca ajuta pe cineva, in afara de autorul lor.
@ puisorul cufurit –> Si mie mi s-a parut greu de citit, pentru ca sunt multe lucruri scrise pentru oameni care ar trebui sa aiba o baza si sa stie exact despre ce se vorbeste. Insa am citit cu dorinta de a ramane cu ceva din subiectul ei, si atat cat am inteles imi e de ajuns. 🙂
da in ce limba ai citit tu atata Ulise?
E o carte de bun gust. Extraordinara. Am citit-o si eu in facultate. Mi-a placut enorm.
superba carte, interesant film…
foarte frumos, pana la prima cacofonie (“Insa lucrurile se complica cand Eco”…). Dar nu-i nimic, mai adoarme uneori si bunul Homer, mai fac cacofonii si literatii cu diploma si blog… 😉
Am citit cartea asta prin clasa a saptea sau a opta, nu mi-am dat seama atunci ca e atat de grea… copil smintit ce eram! Acum ca am vazut ce ai scris despre ea, pesemne ca nu as mai citi-o!…
..imi aduc aminte cum am citit cartea asta minunata…eram in liceu…mi-a dat-o tata. Mi-a zis ca important este sa trec de primele 15 pagini. Ca dupa aia n-o mai las. Si asa a fost….
@ Barbie –> In romana. :)) Ca doar nu in engleza, ca n-am picat in cap.
@ Liviu –> E buna, grea dar n-as mai reciti-o. 🙂
@ TiBi –> inca n-am vazut filmul.
@ andrei –> Daca aia pot, mi se iarta si mie.
Eu n-as mai reciti-o, insa ma bucur ca am citit-o.
@ teo.georgescu –> Teo, in primul rand, ma bucur ca ai trecut pe la mine. 🙂 In al doilea, bine a facut tatal tau ca te-a incurajat sa citesti. Cateodata as vrea sa ma incurajeze si al meu… insa pot si fara incurajare. 🙂
Rar mi se intampla sa ma fascineze o carte daca nu vad filmul inainte. Asa a fost si cu “Numele Trandafirului”. Un film vazut in adolescenta timpurie m-a indemnat anul trecut sa citesc intreaga poveste. Intr-adevar, o carte grea, mai ales datorita pasajelor numeroasa in latina sau in germana veche.
@ DarkJade –> Eu inca n-am vazut filmul, insa tre’ sa imi fac timp in curand.
cautam un pasaj si am dat peste recenzia asta 🙂
primele 50 de pagini au fost greu de depasit dar apoi am citit cartea fara sa ma opresc,
poate pentru ca am citi-o in limba originala si in perioada aia chiar ma documentam despre argumentul tratat… mi s-a parut exceptionala si deloc greoaie 😀
@ vaduvaneagra –> Pasajul sper ca l-ai gasit pe celalalt blog al meu, cuvintele din carti. 😛
Pe mine m-a consumat mult, mai ales ca asa cum am zis, nu era o perioada tocmai roz pentru mine, asa ca romanul n-a facut decat sa amplifice starile interioare. Dar e intr-adevar exceptionala. 🙂
cine ma ajuta sa fac si eu rost de filmul”numele tranafirului”?
plsss
contactati-ma pe id-ul
sweet_girl2601
@ ionela 2601 –> Incearca sa ii iei pe de torrente sau cauta-l pe la casele de inchiriat DVD-uri, poate ai noroc. 😉
Eu am reusit sa citesc aceasta carte in 6 zile si cred ca nu poate fi descrisa in cuvinte sau comentata,doar trebuie citita…Oricum as vrea si eu o interpretare a titlului (neuronul meu nu prea s-a prins) 🙂
Numele Trandafirului este o carte care nu poate fi intelesa fara o minima cunoastere a fundamentelor Postmodernismului. Iar esenta romanului postmodern este insasi aceea de a nu avea o esenta – de unde si posibilitatea infinita a interpretarilor. Fiindca nu, dupa cum ni se spune si la sfarsitul cartii ”trandafirul de ieri rezistă datorită numelui său, dar noi avem doar nume (concepte) ale trandafirului fără rost”, deci numele unui alt trandafir decat cel denumit in cauza. De aceea, acest mod de a vedea literatura (si implicit lumea) nu inseamna nimic altceva decat afirmarea a infinit de multor perspective fara ca prin aceasta sa fie afirmat si un centru axiologic, care sa fie principiul sine qua non al acestor perspective in cauza. Iar in lipsa centrului, trandafirul (esenta) poate fi denumit in infinit de multe feluri (fara rost, fiindca toate semnificärile nu privesc in definitiv esenta, sunt doar flauta vocis, simple cuvinte).
Eu am citit-o si sunt in a saptea nu mi s-a parut grea deloc, un pic incalcita dar foarte interesanta!
O carte minunata si de o profunzime tulburatoare! Opera unui intelectual rafinat care stie sa arate si sa ascunda in acelasi timp adevaruri fundamentale in asa fel incat sa il captiveze pe cititor. Merita citita, dar pentru cine nu vrea sa se opreasca la intriga politista superficiala, urcusul intelectual pe care ni-l infatiseaza Eco e unul greu, dar incantator!