Chipul unei tristeţi
Ma uit in geamul negru si-mi vad zambetul schingiuit de valurile lui. Imi cunosc zambetul si stiu ca nu e asta. Geamul incarcat de umbra si valurile lui imi fac zambetul sa para bolnav. Imaginea lui e reflexia gandurilor mele, e boala ce il sugruma invinetindu-l. Si totusi ramane acolo, intiparit pe fata mea neagra din geam. Incerc sa ii deslusesc intelesul, sa-mi aranjez gandurile in rafturile mintii. N-am mai facut de mult curatenie si toate sunt aruncate unele peste altele; pe unele trebuie sa le arunc, nu mi se mai potrivesc, pe altele as putea sa le modific pentru a le mai putea folosi putin. Iar pe altele trebuie doar sa le aranjez frumos la locul lor. Dar nu pot sa fac asta, mi-e frica, n-am curaj, n-am exercitiu, asa ca continui sa ma uit la zambetul meu denivelat din reflexia vitrinei cu bibelouri. Ar trebui sa plec din fata ei, incepe sa me sperie, gandurile imi fug anapoda prin cap, se impiedica, dar alearga in nestire, trecand prea repede pe dinaintea ochilor.
In seara asta nu i-am multumit lui Dumnezeu pentru nimic. Poate o sa ma coste, dar azi sunt gata sa-mi asum riscul…
Post protejat de AVERTISMENT
Sufletul tau framantat de inceputuri noi este in ton cu vremea…
foarte frumos eseul!
“Te citesc” cu drag si astept cu o mare curiozitate gandul tau de a doua zi. Ai un stil aparte, pe care l-as explica mai in amanunt daca as reusi sa imbin si eu la fel de armonios cuvintele, sa dau culoare unei fraze sau sa transpun atata de evident o imagine, un chip in cuvinte. “Chipul unei tristeti” a reusit deja.
@ Teo –> Asta deja nu e un inceput, e o continuare. 🙁
@ tibi –> Multumesc.
@ Gloria –> 😳 Multumesc pentru aprecieri. Cred ca cel mai bine poti sa descrii un sentiment, atunci cand il traiesti, nu din amintiri. Din pacate eu asta simt de ceva vreme si incerc sa nu las uratul din viata mea sa apara pe blog, dar uite ca din cand in cand…
Tomata, ma derutasi cu postul tau cu barbatii, mi’ai luat ochii si nu l’am mai vazut si pe asta.
asa scrii tu, beletristically speaking sau.. e ceva?.. ca eu simt ceva in aer si nu mi vine sa spariu omuletii pe blog, n’as sti sa le explic cum nu mai stiu eu de cateva zile unde sta susul si unde josul si unde e binele cand e raul si.. simt uneori ca mi pierd reperele..
nu stiu daca asta ai vrut tu sa zici cu postul tau, dar mie mi-a sunat ca si cum ai zis ce mi’e mie teama sa astern pe.. hartie virtuala.
ce sa zic, decat luminare grabnica si.. cand gasesti luminita.. do share.
@ costina –> Drept sa iti spun postul asta s-a nascut din realitate si e prezentat “beletristically” (vorba ta). Am o perioada mai aiurea si incerc sa o depasesc fara a scrie prea mult pe blog despre ea. Asa ca, doar uneori mai iasa la suprafata cate o tristete de-asta… sper sa nu fie prea multe.