Piticii se ceartă şi caii mi-au fugit

Sunt buna la dat sfaturi. Sunt foarte buna la analizat intamplarile dintr-un punct de vedere obiectiv. Sunt atat de buna la gasit solutii salvatoare, incat ma mir cum de nu iti e usor sa le pui in aplicatie. Sunt buna cand e vorba de tine, de cel aflat la ananghie, de cel care nu ma afecteaza in mod direct. Vino la mine, spune-ti problema si imediat imi dau cu parerea cum stiu eu mai bine. Cand insa vine vorba de mine, de intamplarea mea, cand trebuie sa imi despic firele in patru pentru a striga „Evrika”, e un dezastru. Panica, negru, lacrimi, „nu mai pot”, sfarsit, dat cu capul de pereti, urlat in perina, oftat, plans din nou, suspinat, sughitat, descarcat. Sunt cateva reactii cu care ma „desfat” cand nu vad luminita, cand simt cum umerii mi se scurg prin manecile tricoului. E de-a dreptul enervant. Sunt cea mai optimista persoana pe care o cunosc, dar cand am un necaz e ca si cand m-as decupla de la o priza a ratiunii. Imi simt piticii cum umbla de colo colo, se lovesc unii de altii si incep sa se certe pe intuneric.
Ma simt cea mai nenorocita fiinta de pe Mama Terra, fac din tantar cal de curse, hiperbolizez treburile (cred ca din lipsa de drama suficienta) si dracul, in care eu nu cred, e mai negru decat telecomanda de la televizorul meu.
Totusi, partea buna e ca resemnarea e pe faza si da buzna imediat ce mas pal cu apa rece sa-mi calmez rosia ce-mi tine loc de faţă. Atunci arat de fapt ca o tomata, umflata, perfect rotunda. Cred ca sintagma asta mi se suprapune mai mult decat am gandit eu sa o faca.
Concluzia e ca sunt trista, ca ma aflu intr-o gaura obscura si ca toti caii mei negrii au luat-o la sanatoasa cu mult inaintea celor albi.