Pleacă zâmbind

M-am intalnit cu Edy. Zambeam si chiar ma bucuram ca il vad. L-am intrebat ce mai face. Mi-a zambit: „Not good”. Aveam impresia ca glumeste, cel putin impacarea de pe chipul lui si zambetul calm ii contraziceau vorbele. I-am cautat dovezile pe trup, pentru ca nimic din infatisarea lui nu ii intarea spusele. A coborat scarile pentru a se apropia de mine. Mi-a spus ca a fost in spital. Apoi, cu jumatate de gura, Edy mi-a spus ca mai are vreo doua luni de trait, are cancer la plamani si i s-a imprastiat prin tot corpul. Am reactionat tampit, cu o grimasa tampita, cu o replica tampita: „Really?”. Eram inca in cautarea dovezilor trupesti, scormoneam pe chipul lui si aveam impresia ca ma pacaleste. Asteptam sa izbucneasca in ras. Era senin si imi povestea ca a venit sa isi incheie socotelile si sa vanda apartamentul.
Edy e olandez. Are peste 50 de ani si ne-am intalnit doar de vreo 3 ori, sau asta era a treia?
Prima data, pe scari, la fel ca azi, era cu baiatul care locuieste in apartamentul lui si am schimbat cateva replici pe engleza. Si cateva zambete. A doua oara cand ne-am vazut, m-a rugat sa ii traduc niste acte pentru a le intelege si el. S-a bucurat cand i le-am dus dupa 2 ore. A treia oara nu-mi aduc aminte daca a fost, se prea poate sa se fi intamplat tot pe casa scarii. Daca nu, asta a fost a treia oara. Mi-a promis ca ne vom vedea cel putin o data. M-a imbratisat, mi-au dat lacrimile, iar el mi-a zambit. A multa oara.
Nu pot sa imi imaginez cum e sa stii ca urmeaza sa mori in cateva luni. Cum poti sa te impaci cu gandul asta? Cum poti sa zambesti cand stii ca nu mai e nici o speranta?
Ma uitam la Edy si imi spuneam ca e incredibil cat de viu e in fata mea si cat de mort va fi peste catva timp. Ce crud, ce neverosimil, ce departe pare moartea de mine…