La familia
Pe zi ce trece ideea de familie mă înspăimânta tot mai tare. Nu pentru că nu îmi doresc una, nu pentru că nu as vrea sa mă mărit sau pentru că urăsc ideea de angajament. Pur şi simplu pentru că cel puţin odată pe săptămâna aflu chestii nasoale despre câte o familie pe care nu neapărat că o consideram fericită, dar cel puţin nu îmi imaginam că are atâtea rufe murdare de spălat. Şi când ii ascult pe oameni şi aflu care sunt factorii care ii stresează, îmi vine să mă iau cu mâinile de cap şi să întreb aproape in gura mare: DE CE? De ce ne scoatem unii altora peri albi din nimicuri? De ce simţim nevoia să ii facem viata grea celui sau celor de lângă noi? De ce alţii nu ne pot respecta la rândul lor lăsându-ne să facem ce ne place, cum şi când ne place? De ce ne complicăm nouă şi celor din jurul nostru existenta prin comentarii nelalocul lor, prin afirmaţii de genul: „Eu sunt maică-ta şi tre’ să faci cum spun eu.” sau „Pentru că eu sunt capul familiei tu n-ai ce comenta şi atâta timp cât stai in casa mea joci cum cânt eu.”? De ce nu există respect şi din partea părinţilor pentru copii şi de ce aceştia din urmă nu sunt învăţaţi să respecte? Nu mă refer numai la ce se discuta in familia mea, ci aşa cum am zis mai sus, in oricare altă familie există asemenea discuţii care după părerea mea n-ar trebui sa aibă loc. Şi cred că asta se întâmpla pentru că părinţilor noştri le lipseşte exerciţiul comunicării, exerciţiul înţelegerii copiilor şi dramelor prin care trec, au tendinţa de a diminua problemele celor mici şi exagerarea „adevăratelor probleme”. Şi de aici încolo, povestea o ştim cu toţii… lipseşte armonia, atmosfera devine tensionata şi câteva zile te întorci acasă cu sila, fără nici un chef şi tot ce faci, faci in scârba. Pana când lucrurile reintra in normal, oricare ar fi el.
Şi totuşi, de ce? Ce folos are?
Voi avea cândva şi aşa ceva, când va veni timpul. Doar că va fi una departe de acte sau de înţelesul ei legal. Nu o văd altfel. Am un exemplu, prieteni de familie…s-au despărţit de trei ori, dar urât, cu năbădăi…ei bine, de 20 de ani sunt împreună şi totul le merge doar pe roate. Da, ai ghicit, a treia oară nu s-au mai căsătorit.
Am mai spus-o şi o repet: este imposibil ca o hârtie să ţină legaţi doi oameni.
Continui să te întrebi de ce tomato? Este simplu, pentru că suntem mult prea dispuşi să facem compromisuri şi aici nu mă refer la cămaşa aia urâtă şi roz pe care continuă să o poarte deşi ţie nu îţi place. Mă refer la femeile care acceptă lângă ele bărbaţi violenţi sau alcoolici şi la bărbaţi care acceptă femei proaste sau curve.
hartia care se numeste certificat de casatorie se poate rupe, pierde, arde, etc dar dragostea si amintirile nu . iar compromisurile pentru familie sunt des intalnite
parinti vor crede mereu ca judeca mai bine decat copii lor. si mereu, din dorinta de a-si salva copilul (!?), vor incerca sa-si impuna judecatile.
pornind de aici mereu vor aparea problemele.
eu una incerc sa-i tin cat mai departe pe ai mei de viata mea privata. ma ajuta si distanta!
cu toate acestea am o certitudine: si de ar exista un scandal monstruos, cu telefoane trantite, urlete, tipete si lacrimi, parintii oricum iarta si se intorc la sentimente mai bune 🙂
cat despre propria familie…long way to go! 😀
Off topic – chiar daca pozele din stanga sus sunt frumoase/artistice/incitante, mie una nu mi se pare ca se potrivesc cu tine (si cu blogul)! 😉
Oamenii nu stiu sa “asculte” linistea si atunci fac mult zgomot pentru nimic !
Poate pentru ca ai nevoie de un stalp de sprijin…
“Şi cred că asta se întâmpla pentru că părinţilor noştri le lipseşte exerciţiul comunicării, exerciţiul înţelegerii copiilor şi dramelor prin care trec […]”
Nu stiu de ce, dar cred ca si ei, adica parintii nostri despre care scrii tu acum, au avut aceeasi parere despre ai lor (adica bunicii nostri). Si probabil si noi vom avea parte de aceeasi “judecata” din partea copiilor nostri. La fel de bine, se poate sa ma insel… ideea e ca tema conflictului dintre generatii nu e de azi – de ieri, asadar e prea putin probabil sa gasim NOI o rezolvare.
Cate DE CE-uri!!! Cred ca mai eficient ar fi sa ne intrebam CUM 🙂
Părerea mea e că oamenilor le place să-și complice existența sau li se pare că e mai interesantă relația și mai palpitantă dacă pun puțin piper din când în când. Nu s-ar plictisi doi oameni într-o relație dacă nu s-ar certa câteodată? Ar deveni monotonă și la un moment dat începe să te enerveze și că celălalt nu reacționează niciodată și nu are părerea lui pe care să și-o impună. Deci nu e bine nicicum.
Despre părinții care nu-și înțeleg copii sau nu le înțeleg grijile, nu are rost să discutăm. Ei gândesc altfel decât noi și au trecut poate prin lucruri mult mai cumplite decât noi. Așa că problemele noastre li se par nimicuri uneori. 🙂
uneori, familia e tot ce ai
@ DeMaio –> Daca ar fi dupa mine, nici eu nu m-as casatori, dar cu un tata foarte conservator, care nu percepe o familie fara casatorie… imi e putin mai greu. Si la urma urmei, e doar o hartie. 🙂
@ bloodie –> Chestia cu femeile care isi accepta barbatii in halul ala e o discutie mult prea vasta, pe care n-o sa o dezvoltam aici pentru ca sunt extrem de multe lucruri de spus. 😉
@ maria –> Compromisuri trebuie facute. Unele dintre ele, si as vrea sa subliniez cu linie dubla si groasa de vreo 3cm, UNELE ! Daca nu le-am face… n-am putea trai intr-o societate. Totul e sa stim cand si unde sa ne oprim cand vine vorba de un compromis.
@ Ama –> Sunt sigura ca parintii le vor numai bine copiilor, insa cand au impresia ca odraslele lor nu se confrunta cu drame si incearca sa le minimizeze importanta, eu zic ca e o problema. La fel cum e si aceea cand parintii le inchid copiilor gura, convinsi fiind ca acestia nu au cum sa stie mai bine decat ei. Si asta eu consider ca e o greseala ce ar trebui evitata.
Pozele de sus poate vor fi schimbate, insa sunt in tratative pentru niste imagini mai amuzante. 🙂 Nu stiu daca voi renunta de tot la astea mai sexy. Mai vad…
@ Nicole –> Bine zis. 🙂
@ Teo –> Cateodata e mai bine sa ne cautam stalpul de sprijin in alta parte… Cand stalpul asta incepe sa se clatine… evident ca sunt ipotetice raspunsurile pentru ca in spatele lor se ascund prea multe interpretari. 😉
@ Iubika –> Parintii nostri nu au avut atata libertate ca si noi si orizonturile lor n-au fost asa largi. Din pacate. Sper doar sa pot crea o legatura mult diferita de cele existente in tara noastra cu copiii mei. 😀
@ ashblonde –> Ar fi, insa de multe ori, raspunsul la CUM nu poate fi pus in aplicare prea usor. 🙂
@ Licurici –> Putin piper e bun. 🙂 Insa cand se exagereaza cu cicaleala, pisalogeala si alti nervi pe care ti-i poti face in mod gratuit, cred ca pot aparea diverse probleme psihice. Si din pacate vorbesc din experienta. 🙁
@ Costina –> Uneori. Si in cele mai multe cazuri familia e cel mai important lucru. Atunci cand situatiile scapa de sub control din cauza ei, insa, ce te faci?
🙂 tot ce pot sa spun este ca, avand o familie mare, e destul de greu sa fiu certata cu toti deodata 🙂
asa ca am o vorba buna oricand:)
eu inca ma intreb ce faci pana lucrurile intra in normalul ala de care vorbesti…pare sa fie din ce in ce mai nenormal…da, te intorci acasa si faci in scarba totul, cateva zile, dar ce faci daca alea cateva zile sunt o viata…
@ costina –> Aaa, atunci e altfel. 😛 Cand esti singur la parinti sau chiar cu vreo 2-3 frati, probleme tot apar, cel putin pentru unul dintre ei.
@ oana –> Eu n-as putea rezista ca acele cateva zile sa mi se transforme intr-un stil de viata. As abandona tot si as pleca, as fugi si as incerca sa imi refac viata altundeva, de la capat. nu sunt omul care sa se complaca in suferinta. Sunt prea optimista si ma resemnez prea repede. 🙂
off, greu sa gasesti solutii, nimic nu e in alb si negru. esti o persoana super, sigur ai un umar alb pentru zile negre. uneori, ajuta chiar si sa-ti mai versi off-ul si sa’ti faci putere sa try afresh.
cat despre familie… era nasol nasol cand duceam scutecele la baie, sau ma trezeam noaptea, sau cand imi taiau bluzele sa le poata purta ele 🙂 si multi ani visam doar sa scap de acasa, de ele si de parinti. au fost si unele vremuri chiar grele.
dar.. nimic nu e ca familia. de-aia sper sa ma capatuiesc in timp util cat sa nu fac un singur copil. pentru un omulet e greu sa creasca mai multi, dar si mai greu e pentru copchiluti sa creasca singurei.
dar sa nu ne intristam, sa gandim ganduri vesele si optimiste, e vara, cald, si viitorul ti se intinde la picioare!
@ costina –> Pai da, am un umar, poate doar doua pe care sa ma plang. dar mi se pare asa de greu si de nedrept sa ma plang din cauza familiei, atunci cand de fapt ar trebui sa ma plang lor de alte dureri.
dar eu sunt optimista, si oricum eu tind sa exagerez cu lamentarile. 😛