Jurnalul unui bătrân nebun

Autor: Junichiro Tanizaki
Nationalitate: japonez
Titlu original: –
Anul aparitiei: 1961
Premii: nu
Ecranizare: Dagboek van een oude dwaas (1987)
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Pe masura ce descopar fascinanta lume a japonezilor, raman tot mai uimita si mai furioasa ca nu le-am acordat atentie pana acum.

Din bogata colectie a Cotidianului, am ales sa citesc Jurnalul unui batran nebun din doua motive: era relativ scurt si era scris de un japonez, Junichiro Tanizaki, de care nu mai auzisem pana cu ocazia asta.

Jurnalul e istorisirea batranetii lui Utsugi presarata cu dorintele lui sexuale. Aceste dorinte si ganduri ascunse par sa ii amelioreze durerile cauzate de un brat bolnav si de o prostata deranjata. Indragostit de nora sa, batranul ii cauta prezenta, ii dezvaluie atractia sexuala care il incearca in prezenta ei si Satsuko, nora, pare sa ii hraneasca fanteziile lasandu-l sa se bucure de cateva momente de erotism (ba il lasa sa ii sarute genunchii, ba sa ii linga degetele de la picioare in timp ce face dus). Dupa ce mosneagul ii cumpara un inel foarte scump din banii cu care trebuia sa construiasca o noua aripa pentru casa familiei lui, tanara femeie il lasa sa o mangaie cateodata. Tot pentru distractia lui perversa, Utsugi o impinge spre adulter, fara sa ii pese ca cel inselat e tocmai fiul sau. In timp, ajunge sa dezvolte o obsesie pentru ea, ba o vrea in preajma lui, ba se fereste sa o lase sa il vada pentru ca ii e rusine de boala care il transforma. La un moment dat nu mai face nici un efort pentru a-si ascunde sentimentele de sotia lui si pana spre sfarsit afla toti din casa, inclusiv doctorii care il trateaza.

Desi el insusi spune despre el ca e nebun, desi Tanizaki il catalogheaza ca fiind nebun, luciditatea de care da dovada si coerenta in scrierea jurnalului pot infirma acest lucru. Desigur ca lucrurile despre care scrie si gandurile ce ii trec prin cap nu sunt tocmai ceva obisnuit, insa ar putea fara nici o greutate sa il incadreze in categoria nebunilor. Oamenilor din jurul lui si cititorilor nu li se par normale, asa ca el isi asuma adjectivul, fara sa ii pese prea mult daca noi il credem pe cuvant sau nu.

Am mai aflat cate ceva despre teatrul Kabuki, despre cum se machiau japonezele in epoca Edo si despre multe alte obiceiuri ale celor cu ochii oblici.
Nota mea pentru carte: 8 – o recomand.