De battre leurs coeurs se sont arrêtés

Incet, incet, lucrurile par sa se miste si in Romania. Incet, incet mentalitatile se schimba, oamenii invata de la straini, se lasa educati de filme, de documentare, renunta la prejudecati si uneori devin mai buni. Astazi, ma inclin in fata familiilor indurerate de moartea celor apropiati care in momentul in care inima nu le mai bate sunt nevoiti sa ia o decizie. Printre lacrimi, biciuiti de amintiri insorite despre cei ce i-au parasit, hotarasc sa salveze alte vieti amenintate de doamna cu coasa. Hotarasc sa doneze organele celui caruia nu-i mai folosesc.

In conceptia mea, acesta este unul dintre gesturile supreme de umanitate. Nu multi sunt cei care sunt capabili sa isi lase mortul ciopartit, sa ii lase pe doctori sa se infiga cu cutitul in ei asemeni ciorilor in starvuri. Pentru ca asa gandesc unii care nu sunt de acord cu donarea de organe.

Am mai spus aici si mi-am exprimat aceasta dorinta in fata parintilor: „daca o fi sa mor inainte sa imi fac un testament, va rog donati-mi organele, salvati alte vieti, ardeti-ma si risipiti-ma pe un munte.” Bineinteles ca s-au oripilat, si maica-mea mai ca nu m-a pleznit peste gura, ea nefiind de acord cu incinerarea. Bine ca tatal meu are aceleasi aspiratii ca si mine. Imi pare rau ca sunt macabra, dar in ziua de azi si moartea e artificiala. Nu mai mor oamenii din cauze naturale, ca da prea repede o masina peste ei sau dau ei cu masina intr-un pom.

Dar ca sa revin la ideea postului, ma bucur sa aud la stiri ca in tara noastra se petrec tot mai multe operatii de transplanturi de organe provenite de la oameni aflati in moarte cerebrala. Ma bucur sa aud ca altii au sansa unui nou inceput si asta doar datorita familiilor care in durerea lor, se gandesc si la durerea altora. Ma inclin in fata lor.