Regulă stupidă
De multe ori cand ajung acasa, maica-mea ma intampina cu zambetul pe fata: „Ce bine ca ai ajuns, sa ne punem sa mancam.” /:) Da’ ce? Mancarea a fost cu mine??? In weekend, taica-miu se duce la piata, ea face de mancare, si eu tre’ sa astept pana termina el cu zgaiala la toate fierotaniile si vechiturile de pe-acolo, numai pentru a manca in familie. Ma oftica la culme chestia asta. Nu o data s-a intamplat sa il asteptam si cand a ajuns, nu-i era foame. Sa mor de ciuda, nu alta! Nu mananc alte chestii inainte ca sa nu-mi stric pofta si pana vine el eu sunt lihnita de foame. Dar s-a cam terminat cu asta pentru ca mi-am impus punctul de vedere conform caruia: „atunci mananc cand mi-e foame”. S-au invatat minte si nu ma mai asteapta sa vin de la lucru, ma mai suna din cand in cand sa ma intrebe in cat timp ajung, asta in cazul in care mancarea e gata in jurul orei mele de sosire. Nu astept nici eu pe nimeni, intreb bineinteles daca mai vrea cineva sa mi se alature, si daca da, fine by me. Daca nu e gata mancarea, si nici nu mai dureaza mult, acuma nici eu nu-s absurda, ca nu dau ortu’ popii daca nu imbuc ceva in urmatorul sfert de ora.
Nu ma deranjeaza sa mananc singura si nici daca altii nu ma asteapta, insa ma supar tare daca nu ma invita la masa. E aiurea sa nu te intrebe nimeni daca ti-e foame, daca ai mancat, daca nu ai vrea sa gusti nu stiu ce.
Principal e actul hranirii si nu atmosfera din jurul ritualului. Asta bineinteles cand vorbim de mancatul acasa, cand se merge la restaurant e alta „mancare de peste”.
Unora, mai familisti, sau mai traditionalisti acest post vi se va parea deplasat. Eu insa nu tin prea mult la acest obicei din mosi stramosi. Pentru mine, singurele mese care conteaza sa fie luate in familie sunt cele de sarbatori: de Paste, de Craciun, de zile de nastere si alte ocazii speciale. Pranzurile sau cinele zilnice sau de la sfarsit de saptamana nu mi se par ocazii de notat in calendar.
nici macar alea de sarbatori, si in plus ce rost are sa intrebi (zic eu care nu gatesc, si deci nu as avea cand sa intreb) parca el/ea nu stie ca ii este foame. chestia asta corelata cu… mananca tot de pe masa, copiii din Africa n/au ce manca, noi n-am avut, noi facem sacrificii pentru tine….duc la cresterea procentajului de obezi, ma gandesc ca poate masa in familie instaurata in vremuri in care nu exista frigider, deci se justifica pentru ca era singurul moment in care exista mancare cu grad ridicat de perisabilitate, e depasita
si eu sunt de parere ca asteptarea “exagerata” de a-i aduna pe toti la masa este neplacuta.
Orice psiholog o sa-ti spuna ca “masa” in familie este un liant; este singurul moment in care familia poate fi impreuna si discuta diverse, este un moment de apropiere. Acum tu esti cam rasfatata… Si-asa-i rau “Nu ma deranjeaza sa mananc singura si nici daca altii nu ma asteapta, insa ma supar tare daca nu ma invita la masa. E aiurea sa nu te intrebe nimeni daca ti-e foame, daca ai mancat, daca nu ai vrea sa gusti nu stiu ce.” si-asa nu-i bine “De multe ori cand ajung acasa, maica-mea ma intampina cu zambetul pe fata: „Ce bine ca ai ajuns, sa ne punem sa mancam.” /:) Da’ ce? Mancarea a fost cu mine???”.
Cand o sa ai tu o familie si fiecare va avea alt program o sa vezi cat de pretioase vor fi momentele in care vei petrece timp doar tu cu ei…
pentru mine conteaza foarte mult atmosfera din timpul simplului “act al hranirii”.
nu e vorba de traditionalism, dar pentru mine masa e un moment de relaxare care trebuie sa se desfasoare in cele mai propice circumstante.
tu probabil esti in punctul unde nu vezi padurea din cauza copacilor. probabil ca daca si eu traiam cu ai mei, m-ar fi exasperat mesele in familie.
dar asa, cand sunt acasa, nu ratez nicio ocazie in care sa stam toti la masa… 🙂
si repet, nu e vorba de mancare sau de perisibilitatea ei! e vorba de atmosfera, de ocazia de a sta (in sfarsit) toti impreuna si de a ne povesti ce am mai facut!
In schimb eu fug ca de dracu’ de mesele de sarbatori :))) de aia nu am mai trecut pe acasa de paste (desi la mine in familie se tine de doua ori) de vreo 4-5 ani.
PS Tomata o sa te rog sa scrii un post pe aceasi tema dupa ce o sa locuiesti cu Iubi, singuri, cateva luni. Si sa-mi spui atunci ca NU vrei sa mancati impreuna, la sfarsitul zilei, cand fiecare a ajuns acasa 😀
Nici mie nu-mi place ideea de masa in familie. Poate m-am certat cu tata. Pentru ce sa fiu nevoit sa-l suport in fata mea, si mai ales atunci cand mananc??? Pentru ce sa fiu oarecum obligat sa port conversatii la masa, daca n-am chef??? Pentru ce sa fiu obligat sa mananc daca nu mi-e foame??? De cand au 3, 4 sau 5 oameni exact acelasi bioritm???
Am trecut si eu prin povestea asta. De multe ori, la inceputurile muncii mele de jurnalist, aveam scandaluri mari acasa
Pentru ca nu ajungeam niciodata la 8 seara ca sa mancam “in familie”. Eu ma intorceam pe la 12 – 2 noaptea. Le spuneam de dimineata “nu ma asteptati!”. As! Tot timpul aveam aceleasi discutii: “nu-ti faci timp sa mananci cu noi”. Ei bine, nu am reusit sa-i dezvat. Acum, ca am casa mea, nu mai e problema asta. Si, cand ma duc la babaci rezolv repede discutia spunand – “sunt la cura! nu mananc nimic ” ::)))
In schimb, imi place tare mult cand am timp sa mananc cu omul meu. Sa-l vad cum imi gateste si eu sa ma foiesc in jurul lui, de pofta, de foame…
E clar, iti mai ramane doar de demolat mitul supei cu galuste sau cu..STOP! opriti cronomentrul! da, da! taitei!, (in familie desigur) si totul va fi bine. Ceva ganduri de independenta autoproclamata? Vreun guvern in dormitor, mitinguri in sufragerie? Viva la revolucion! (ca sa punem punctele pe i si sedila sub c)
mie imi place tare mult duminica cand ne strangem toti in jurul mesei, cu catel cu tot :)) daca suntem la bunici si mai bne. dar na, eu am si o relatie infiorator de buna cu ai mei, si in timpul saptamanii sunt singura. oricum nici daca as sta inca cu ei nu ar exista problema asta, fiindca in zilele lucratoare fiecare ajunge acasa la ore diferite, si ar fi aiurea sa stam sa ne asteptam 😛 si da, cand vei avea si tu un sot si un copil, o sa vezi cat sunt de importante aceste momente :))
De cand cu leapsa culinara, ai inceput sa scrii despre mancare? 😀
@ miclowan –> Da, sunt multe tertipuri pentru a convinge oamenii sa manance, ideea e ca deja sunt cam rasuflate. Nu ca nu mi-ar pasa de cei din Africa, dar nu pot sa ma indop si nici sa le trimit mancarea lor, asa ca, prefer sa mananc cat imi trebuie.
@ unuzero –> Multumesc ca-mi impartasesti parerea.
@ Rebecca –> Eu locuiesc cu parintii mei, deci mesele nu sunt singurele momente cand discutam. Nu stiu daca tine chiar de rafat, dar sincer nu mi-ar placea sa ma ignore familia cand as fi acasa. Adica, fie ca mi-e foame, fie ca nu, frumos e sa ma intrebe daca vreau sa mananc. E alegerea mea daca mananc sau nu cu ei, dar chiar nu m-as simti bine sa stiu ca ma ignora total. Pe de alta parte, nu au de ce sa ma astepte atunci cand nu sunt acasa, si nici eu pe ei cand nu sunt ei acasa. Daca se intampla sa ne nimerim toti acasa, sa ne fie foame, ok, toti las masa, daca nu, fiecare cand are chef si pofta. Sunt sigura ca nu va fi tot timpul asa, si cu atat mai putin cand voi avea copii, pentru ca ei trebuie sa manance cat de cat regulat. De fapt si noi ar cam trebui. Dar pana atunci mai e.
@ Ama –> La mine, actul hranirii e doar atat si nimic mai mult. Mananc repede, si in 20 de minute mi-am spalat si vasele. Poate asta e o greseala, ca nu imi iau destul timp sa ma relaxez si sa ma bucur de pauza pe care mi-o ofera masa. N-am nici o problema daca mananc singura sau cu cineva. E la fel de ok daca am cu cine vorbi sau nu, si sincer, nu stiu cum se intampla, dar nu prea am ocazia sa mananc fara un interlocutor. Cateodata insa chiar prefer sa n-am pe nimeni in fata mea sau langa mine. Asta e. Stiam ca n-o sa fie toata lumea de acord cu mine si ca pentru multi oameni, acest obicei e ceva foarte important.
Si exact asa cum zici, si cum i-am spus si Rebeccai, locuind cu ai mei, mesele nu sunt ceva iesit din comun.
Uite vezi, la sarbatori in schimb, imi place sa fim cat mai multi, sa vorbim fiecare de ale lui, sa se rada, sa se glumeasca, sa fie harmalaie si sa stai la masa de dragul de a sta. Insa doar atunci.
Cu Iubi mananc mai des decat in familie. Gatim, sau iesim sa mancam in oras. Pentru ca asa ne intalnim, incat ne buseste foamea pe amandoi. Asa ca as putea zice ca ti-am raspuns la ultima intrebare. 😛
@ Puisorul cufurit –> Si asta e o varianta, la care nu m-am gandit, dar care mi s-a intamplat. Eram certata cu taica-miu si numai chef de alte discutii nu aveam, asa ca am preferat sa mananc dupa ei, si toata lumea a fost linistita.
@ teo.georgescu –> Io pana ma mut la casa mea, am tot felul de discutii pe diverse teme. Am ajuns la concluzia ca pe masura ce inaintezi in varsta, pe atat e mai greu sa te intelegi cu ei. Despre cum mananc cu Iubi am scris mai sus.
@ sfinxu’ –> Hm… ironic comentariul tau, dar totusi iti raspund. Daca stau cu ai mei, nu inseamna ca ma supun tuturor regulilor lor. Cred ca am depasit demult varsta cand trebuie sa fiu dadacita. Sunt de parere ca fiecare face ce ii place, atata timp cat nu ii deranjeaza prea mult pe altii. Iar daca eu nu mananc cu ei, fie pentru ca deja am mancat, sau ca nu imi e foame, asta e… n-o sa pateasca nimeni nimic.
@ bloo –> Tocmai de asta apreciezi mai mult, pentru ca in timpul saptamanii esti singura. Ei bine, eu de 24 de ani sunt zilnic cu ai mei, exceptie fac vacantele si unele weekenduri in care ei sunt plecati la sat. Sunt sigura ca situatia se va schimba cand voi avea propria mea familie, dar pana atunci, asta e situatia.
@ bloodie –> Daaa. :))) Oricum mai am cateva idei despre chestii culinare, asa ca….
Ei lasa ca va puneti voi pirostriile! :)) Si sa vedeti atunci “mancarea a fost cu mine!” Pe presul de la usa… 😀
sincer eu nu pot sa mananc singura…bine eu oricum nu pot sa suport singuratatea decat in anumite momente destul de rare…dar la masa chiar am nevoie sa mai fie altcineva cu mine…altfel pot sta nemancata si o zi intreaga….poate suna absurd dar asa sunt eu…
Si la noi in familie era ‘traditia’ asta batuta in cuie. Si daca mie sau surorii mele ne era foame si mancam singure – se cam bosumflau ai mei. Daca veneam din oras si mancaseram un hamburger sau o gogoasa sau ceva si nu mai puteam manca – iar se suparau.
A tinut faza pana acum cativa ani, dupa indelungi lupte seculare in care incercam sa le exlicam alor mei ca noi nu suntem roboti sa mancam la ore fixe, ca mai avem si altceva de facut decat orar dupa ora de masa.. Au inteles si basta 🙂
Stiu despre ce vorbesti si sunt perfect de acord. Si la mine inainte era musai sa mancam toti deodata dar odata ce am crescut si a venit facultatea, jobul, si-au dat seama ca nu ma mai pot sincroniza cu ei si au inceput sa treaca cu vederea. A mai ramas doar duminica, ziua in care suntem de obicei toti acasa si in care daca dorm pana pe la doispe, unu si n-am chef sa iau pranzul imediat ce ma trezesc, cam stramba din nas, dar nah… =)
nu-ti mai spun si eu ce ti-au spus si cei dinaintea mea, dar asa stau lucrurile. tin minte ca-mi stabilisem un fel de cazemata la mine-n camera, aveam si baia proprie si iesire la balcon, intram pe usi separate si toate erau frumoase, ma intelegeau (liceu, tinerete altele pe cap), dar acum imi doresc atat de mult sa stau cu ei la masa si mama sa-mi gateasca si sa-mi spuna ca parul il aranjez asa, port cutare lucru, gesticulez in cutare fel si tata sa faca clatite si glume rasuflate. in prezent imi vine sa tip uneori si sa-mi iau o camera la hotel. simt nevoia de ceva singuratate (de fapt intimitate mai degraba). dar ideea este ca eu tot urasc mesele de sarbatori. fiecare are dreptul la o parere (in felul lui of course). si-mi place si ideea de rasfatata (chiar daca nu sunt dar imi doresc sa fiu)
@ Scaevola –> Mda, pana la pirostrii mai este, mult timp, as putea spune. Si pana atunci, ma refer la timpul prezent. 🙂
@ Denisa –> Nu suna absurd deloc. Asa cum tie iti place sa manci singura, asa mi se intampla mie sa nu ma deranjeze daca nu am pe nimeni in fata mea cand mananc.
@ aadryanaa –> Cred ca asta este valabil pentru noi, cei care inca locuiesc sau cel putin au locuit pana nu demult cu parintii. De la o anumita varsta, nici sa vrei nu mai poti sa vezi situatiile cu aceiasi ochi ca si ei.
@ Clover –> Ma bucur ca intelegi. Nu cred ca toata lumea insa ne da dreptate. Dar probabil si noi daca am fi fost plecati departe de ai nostri, abia am fi asteptat mesele din weekend.
@ madlenec –> Asa cum am zis si mai sus, cred ca nu pretuim ce avem pana nu mai avem. 🙂 Si datorita faptului ca eu am prea mult, unele lucruri tind sa ma agaseze si sa nu le respect. Lucrurile ar fi stat altfel, daca nu locuiam in acelasi oras, sau macar nu in aceeasi casa.
La mine in casa taica-miu venea beat, noaptea tarziu si ne fugarea de-acasa.
Cand am ramas la matusa-mea inainte de bac sa invat si vedeam ca ei doresc sa stam cu totii la masa, un fel de moment de relaxare intre ai tai-moment in care fiecare mai povestea ce a facut peste zi mi se parea deosebit de frumos.
Era o senzatie de siguranta.Unchiul meu n-a baut niciodata si nici nu injura, nu incerca sa o jigneasca sau sa o repeada pe matusa mea la masa, cum obisnuia tatal meu cu mama.
Era intr-adevar un loc linistitor, zicea multe despre ce ar putea insemna cuvantul “camin” (nu ala de facultate). Pacat ca nu au resit sa aibe si ei un copilas. Era frumos, ce pot sa zic, matusa mea era mult mai relaxata si ma aborda ca o prietena, folosea mult calm si avea rabdare cu fitele mele de adolescenta , nu ca maica’mea care dupa atatia ani de stes si jigniri nu prea mai stia cum sa se poarte ( era o fire prea pasnica, dar cum la taica’miu nici un raspuns afirmativ nici unul negativ nu era bun o cam luase razna de la cat incercase sa “potriveasca” toata viata.) Mie imi lipseste atmosfera respectiva si ma gandeam ce frumos ar fi sa instaurez s eu regula asta…
@ Blind Girl –> 🙁 Imi pare foarte rau sa aflu asta, insa ma bucur ca ai avut un exemplu bun si totusi o familie calda in sanul careia sa te simti mai bine. Evindent ca atunci cand ai ca termen de comparatie o poveste ca a ta, mutrele si fitele mele sunt asa cum a zis Rebecca, un rasfat. Cand nu te confrunti cu probleme, nu te gandesti intotdeauna. Si mie imi e dor sa mananc cu ai mei cand sunt plecati in concediu sau cand sunt la sat si deja trece prea mult timp de cand sunt singura. Ideea e ca eu ma refeream la situatia din fiecare zi.
De acord. Nici eu nu sunt de acord cu masa in familie, si oricum nici daca as fii, n-am familie, decat pe mama.Dar respect faptul ca trebuie sa fim toti( to neamu’) la masa de Pasti si de Craciun.:P
@ zolezozolee –> Asa, vezi ca ma intelegi? 🙂
de cand ma stiu, am mancat cand mi-a fost foame, deoarece fiind multi copii la mama, fiecare manca cand dorea. Aceeasi regula am aplicat-o ulterior si in familia mea actuala, fiecare mananca cat vrea, unde vrea si cat doreste…
Eu mananc singura, in fotoliu, in sufragerie, fara nimeni in preajma mea, altfel, ma inec…
@ disa –> Manci mai cu pofta si cu spor daca mananci acolo unde te simti bine. Asa ca, la fel o sa imi invat si eu viitoarea familie. 😉
Cand merg la vreo nunta, imi intorc farfuria, si nu mananc nimic. Prefer sa discut…spre jena comesenilor care se indoapa cu mancare, iar eu ma uit la ei.
Ai ramas la regula schimbata? Stii…mie imi e dor de mancatul cu cei dragi. In exterior par exceptia dar…in interior 🙁 Fiecare cum crede (cand crede)
@ disa –> 🙁 Maaai, chiar asa?
@ Stefan –> Mananc cand vreau, iar daca se nimereste sa vrem toti in acelasi timp… foarte bine. Daca nu, asta e. 😛
La noi in familie fiecare mananca dupa cum apuca. Insa duminica, mancam impreuna. Asa ne-am obisnuit. Nimeni nu isi face alt program, pentru ca. (Asta nu inseamna ca mancam si la mic-dejun, pranz si cina cu totii. Doar pranzul :D)
Si la Sarbatori ne asezam toti la masa, pt ca asa este frumos, sa iti petreci timpul in familie si sa te bucuri de prezenta celorlalti, pt ca nu de foarte multe ori avem ocazia de a ne strange impreuna cu toate rudele la un loc.