Antichrista

Autor: Amelie Nothomb
Nationalitate: belgiana
Titlu original: Antéchrista
Anul aparitiei: 2003
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: Dictionar Robert de nume proprii

Am luat cartea de la Schimb de carti, de la Adelina, din dorinta de a citi in sfarsit ceva de mult laudata Amelie Nothomb. Prima data cand am auzit de ea, a fost odata cu Dictionar Robert de nume proprii, pe care il rasfoiam intr-o librarie si ma miram de titlul neobisnuit. De atunci, (aproximativ de 3 ani) am ramas cu dorinta de a-i citi o carte. Nu stiu daca Antichrista este printre cele mai bune opere ale ei, nu stiu de fapt nici care este cea mai reusita carte pe care a scris-o. Datorita asteptarii timp de 2 ore in fata cabinetului de neurologie, am terminat-o mai repede decat ma asteptam (record).

Pe scurt, cartea seamana cu un teen movie american, in care protagonistele sunt 2 fete: Blanche, fata stearsa, insignifianta, care asa cum zice si ea, este invizibila si de fapt nu exista, si Christa, fata populara, cunoscuta de toata lumea, care exceleaza in toate si care este idolatrizata de cealalta. Cand Christa ii face onoarea sa se uite la ea, si mai mult, sa ii vorbeasca, Blanche ajunge sa ii ofere o masa in sanul familiei ei, si pana la urma sa o gazduiasca in propria camera. Toate astea se intampla pentru ca populara aduce in vorba conditia ei defavorizata, traiul la sat si sacrificiile pe care trebuie sa le faca pentru a putea ramane la Universitate. Cand o aduce sub acoperisul ei, familia lui Blanche pur si simplu se indragosteste de ea, iar Christa asediaza cu totul viata fetei. Nu mai poate sa practice nici una dintre activitatile ei favorite, nu mai poate avea nici un strop de intimitate si mai presus de toate, asista cu tristete la spalarea creierilor parintilor ei. Situatia incepe sa o deranjeze si sa o supere in asa masura incat intr-o zi, se pune pe investigat, ducandu-se in satul de unde pretindea Christa ca vine. Ce afla acolo, aflati si voi daca cititi cartea.

Trecand la impresiile personale, la invataminte si la concluzii va spun asa: cred ca e prima carte ale carei personaje le urasc pe toate. Poate „urasc” e cam dur, dar „ma enerveaza” se potriveste de minune. In primul rand, ma enerveaza Blanche pentru lipsa ei de coloana vertebrala si pentru timiditatea ei maladiva. Am mai vorbit despre subiectul asta aici, si pot sa zic ca Blanche e stereotipul pe care nu l-am avut cand am scris despre timiditate. Desi isi da seama de rautatea colegei ei, de contradictia sentimentelor pe care i le inspira, desi luciditatea si constientizarea ei sunt in alerta, ea tace. Accepta totul asa cum ii vine si se multumeste sa vorbeasca cu constiinta ei si sa-si asculte gandurile de parca ar asista la propria ei cearta cu Christa. In opozitie cu ea, Christa, e lesene de inteles de ce e enervanta: datorita spiritului ei manipulativ, pretentiilor ei si mai ales al nesimtirii de care da dovada. Cei pe care i-as condamna la chinuri severe ar fi parintii lui Blanche, care ajung la un moment dat sa o prefere pe nou-venita in casa in locul fiicei lor. Parinti de asa natura nu merita sa traiasca. Mai ales in cazul in care fata lor nu era nici un criminal, nici vreo paria societatii sau mai rau, o Christa.

Am mai descoperit in carte o idee pe care am dezvoltat-o si eu mai demult, si recunosc ca mi-a placut sa o vad tratata si de altcineva. Ideea se refera la frumusetea cazuta pe fata cuiva care ascunde un suflet rau, si din cauza asta chipul, odata ce cunosti si sufletul, se schimonoseste.

E o carte usoara care merge citita rapid, intr-o dup-amiaza de duminica o dati gata.