A little more action

Sambata noaptea dimineata, pe la 3:59, imi suna telefonul. Ma trezesc din crunta durere ce ma apucase de partea dreapta a capului (si fie vorba intre noi, cred ca de fapt salasluia in fundul ochiului meu drept), caut cu mana mobilul aruncat pe jos si ma chinui sa ma trezesc din somn, spaima si durere. Trecand rapid peste faptul ca cel ce ma sunase sa ma „impace” cu o prietena cu care nici macar nu eram certata (atat doar ca nu mai vorbiseram demult), da!la 4 dimineata, prin capul meu ce ma durea a trecut o idee. De ce nu sunt si eu pe undeva prin vreun club, dansand pana la totala sfarsire fizica? De ce o iesire la o prajitura si la o limoanda calda imi e distractia de sambata seara?

A doua zi, vorbind cu acelasi prieten care imi stricase somnul si acum sunase sa isi ceara scuze, gasesc singura raspunsul. Desi glumesc de multe ori spunanad ca imbatranesc, ca nu ma mai tin puterile, de fapt altul e motivul. Epuizarea psihica. Lucrez 8h la calculator, stand pe scaun. Toata miscarea mea zilnica este mersul pe jos timp de 25 min pana la lucru si inapoi. Acasa, dupa ce mananc sau nu, depinde de cheful si pofta pe care le-as putea avea, pornesc din nou distrugatorul de neuroni. Ba blog, ba traduceri, ba mailuri de trimis. Si toate astea fara nici un efort fizic intre ele. Ma mai mir atunci de ce in fiecare zi ii innebunesc pe toti din jurul meu cu miorlaieli, care mai de care mai acute, de genul: „ma doare caaaaaaapul!!!” , „ma doare buuuuuuurtaaaaa!!!” Cateodata ma mai doare si parul, dar aia e de la elastic.

Remediul pentru toate traumele mele fizice si pentru lipsa de viata sociala rezida in mai multa activitate. Dupa sesiune ma duc la sala.