Mangaieri amagitoare

Oridecate ori merg pe strada, absenta sau ganditoare, si intalnesc un catel, ma opresc din mers, din meditat si din reverie ; il chem la mine si il mangai. Mi se incalzeste sufletul de bucurie si ochii mi se umezesc cand il vad cum isi flutura coada in toate directiile, cum se gudura pe langa blugii mei si cu cata fericire primeste acele mangaieri gratuite si afectiune de scurta durata.

Multi se iau dupa mine si imi devin companioni o parte din drum, altii insa se ataseaza brusc si s-ar sui cu mine in autobuz, incep sa scheaune cand masina pleaca si eu intorc capul pentru a nu-i vedea, imi pun castile pentru a nu-i auzi.

Atunci imi pare rau ca l-am mangaiat, ca l-am amagit cu o dragoste de care nu va beneficia. Mai tarziu, cand ma uita, ma uit si eu dupa el, intorcand capul, in speranta ca se va mai gasi un om cu suflet bun care sa il mangaie sau care sa ii arunce ceva de mancare. Si cand vad ca un altul ca mine ii dezmiarda crestetul in loc sa ii dea un picior in burta, pot sa plec impacata. Stiu ca acel catel si-a luat portia de caldura umana pe ziua respectiva.

Imi doresc sa il reintalnesc si sa il mangai din nou, sa ii inseninez ziua, purtandu-ma frumos cu el, pentru ca stiu ca alti omeni il trateaza cu rautate si poate unii il si bat. Imi dau seama dupa semnele pe care le are pe bot, pe urechi sau pe corp… Unii au coada rupta sau labutele schiopatande. Mi se stafideste sufletul cand filmul chinului prin care trebuie sa fi trecut mi se deruleaza prin minte.

As vrea sa ii iau pe toti acasa, sa doarma la caldura si sa manance in fiecare zi. Si imi promit ca intr-o zi le voi darui o astfel de casa. Nu acum si nu acestora pe care ii mangai acum, ci altora, mai norocosi ca ei.