Venind spre serviciu, imi storceam creierii pentru a gasi o idee de blog.
Acum ca tot am inceput cu bloguiala, trebuie sa fiu constanta si fidela in scrieri. Si ma gandesc, si ma gandesc…si nimic…Nici o idee, nici un gand, toate se terminau dupa prima fraza. Ma gandeam sa scriu despre ce am visat azi noapte, dar era prea macabru si n-am vrut sa incep saptamana aiurea…asa ca…nimic… Pana cand dau peste un articol foarte frumos. L-am citit si mai ca incepea sa imi fie dor de mare. Ma gandeam si eu ce simteam cand ma apropiam de ea, cand ma scaldam in imensitatea ei, cand soarele ardea prea tare si ma impingea sa ma scufund in valurile sarate. Eh…sa nu exagerez…atat simt eu pentru mare : bucuria balacelii si valurile care ma imping sa ma port ca un copil, sa sar si sa rad si sa nu ma gandesc la nimic. Atat.
Ceea ce imi inspira muntele … n-as putea sa redau in cuvinte la fel de bine ca si autoarea articolului, dar muntele e marea mea. Intre munti ma gandesc la multe, ma simt coplesita de maretia lor, mi-e frica si ii ador in acelasi timp. Atat de misterios si de intunecat, atat de serios si de hotarat… Ma simt atat de mica intre ei, atat de efemera si atat de singura. Raman acolo atatia ani, neclintiti, primitori si agresivi.
Muntele are mai multa personalitate decat marea : cu el trebuie sa stii cum sa te porti, nu poti fi de capul tau. Te urmareste si daca nu ii convine ceva, te pedepseste. Nu iti permite orice, nu iarta. Muntele e liniste, filosofie, melancolie, tristete, implinire, timp, razbunare.
Ce subiect de vacanta 🙂
Am citit si eu rapid articolul ala, dar parca…doesn’t ring any emotional bell. Desi ador balaceala, parca tot muntele ramane preferatul meu. Atata iarba, atatea piscuri, atata cer – mi se pare de mii de ori mai romantic, mai vesel, mai odihnitor, mai challenging decat marea. E o aventura!
Si sa stii, Andreiuta, chiar m-am gandit ieri la blogurile tale si e uimitor cum reusesti tu, cu subiectele astea faine, sa ne aduci aminte de tot felul de chestii personale placute sau neplacute, oricum e asa un fel de “reminder emotional” :*
aici stau langa mare.In Romania langa muntele.amandoua au pro si contra.Important e sa nu stai acasa.Apropo ieri am fost la mare si m-am bronzat 😛
nostalgic articol!! o inteleg pe tipa, probabil ca a crescut la mare sau a mers des acolo; asta simteam eu cand plecam de la bunici, dupa o vara luuunga, in zona de deal, unde era aer curat si apa rece, cristalina si auzeai doar gazele uneori, atat de liniste era… 🙂 cand ma intorceam in oras, nu ma puteam reobisnui decat f. greu; aveam impresia ca ma sufoc in primele zile, ma simteam ca intr-o inchisoare si, chiar cand ma intorceam cu trenul, cum vedeam campia, cum stiam ca totul e pierdut pana vara viitoare… mi se parea campia atat de seaca, de lipsita de orice farmec…
da, si eu prefer muntele; dar si marea e superba! acum as da o fuga pana la mare, dar undeva unde apa e verzui-albastra si nisipul alb si fin 😉
unde stai langa mare, Baghy? undeva unde apa si nisipul sunt ca cele de mai sus? 🙂
@ emi –> marea inseamna distractie, inseamna ceva trecator (pentru mine, cel putin), inseamna vara…o asociez cu iubirile trecatoare, aventurile de o vara.
@ baghy –> unde stai langa mare? Din blogurile tale cred ca prin Italia, sau?
@ cosmina –> mare greseala am facut ca am uitat sa vorbesc despre apa muntilor. Lacurile alea atat de linistite si adanci se potrivesc atat de bine cu necunoscutul muntelui. Iubesc lacurile, indiferent unde sunt localizate, imi dau paradoxala senzatie de siguranta. 😀
din blogul meu amarat ca am numa unu :)) stau la Roma la 20 de minute de mare.Nu e cine stie ce dar merge
si la munte stau cand merg in Romania la poalele muntilor Fagaras.Daca ies in afara satului ma uit direct la Moldoveanu :))
Când ai atribuit muntelui toate acele calităţi… M-am gândit imediat la Zoso şi păţania lui de-acolo. 🙂 Deci e adevărat ce ai zis tu acolo…
@ eXstatic –> ce a patit zoso?