Oda


De doua zile imi innebunesc colegii, prietenul, familia. Nu ca nu as face-o in mod constant, numai ca de data asta am o singura obsesie: Michael Jackson. Oricat de ciudat ar fi, abia acum, dupa multi multi ani, cand practic nu se intampla nimic care sa ma faca sa disper in halul asta, cand il aud, savurez fiecare vers, fiecare melodie, fiecare miscare. Am innebunit? Eu zic ca nu. Pur si simplu realizez ca omul asta e o legenda vie. Din pacate cam ramolita, dar totusi o legenda. Ma uit la videoclipurile lui, ascult melodiile cu versurile in fata si ma minunez de unele. Stiu!!! E ciudat sa il descoperi dupa atata timp. “Unde ai fost in ultimii 20 de ani?” ati putea sa ma intrebati. Ei, aveam 3 ani acum 20 de ani, deci intrebarea ar fi deplasata. As putea insa sa va spun ca prima mea caseta cumparata de mama mea a fost albumul “Dangerous” si imi placea de innebuneam si atunci. Chestia e ca eram prea mica sa pricep ce vrea el sa zica si cu atat mai mult, nu stiam engleza. Deci, precedentul era creat. Michael nu este o pasiune recenta, doar una uitata si inlocuita. DAR, acum l-am redescoperit. Si ma bucuuuuuuuuuuuuurrrr!!!! Imi place, il ador si nu ma satur de el.
Nu poate fi egalat, nu poate fi depasit.
Nu il judec pentru niciuna dintre faptele lui, nici pentru ca a vrut sa fie altfel albindu-se, nici pentru acuzatiile care i-au fost aduse, nici pentru caritatile pe care le-a intreprins, nici pentru ajutorul pe care l-a dat Africii. Il judec pentru ce a facut in muzica. Si e vinovat numai ca a fost cel mai bun la vremea lui.