Lumina dintre oceane

Vreau să-i mulțumesc lui Michael Fassbender pentru că a acceptat rolul lui Tom Sherbourne în The Light Between Oceans, că altfel aș fi ajuns la cartea asta mult mai târziu. Și-așa e scrisă acum 5 ani, iar eu am auzit de ea abia în mai 2016. Deci dacă nu era Fassy, aș fi amânat-o cine știe cât pe cea căreia îi acord premiul de „cartea care m-a făcut să sufăr și să plâng cel mai mult”. În hohote, în baie, să nu mă audă sau să mă vadă Sotzu’. Mi-a venit să plâng încă de pe la jumătate, de când anticipam iadul care avea să se dezlănțuie la un moment dat, mai spre sfârșit. Partea interesantă e că de la jumătate am citit cu sufletul strâns și cu fața schimonosită de durere, abținându-mă să nu încep să plâng pe tren, în drum spre lucru. Am scris și pe Goodreads, cartea asta nu doar că am citit-o, ci am simțit-o. Pentru ce mi-a făcut i-am dat 5 stele. Ah, și pentru faptul că, la fel ca și în Hoțul de cărți (să fie o chestie australiană?), toate personajele, indiferent de deciziile sau acțiunile lor, te fac să empatizezi cu ele, să le înțelegi, să îți dorești să le fie bine. N-are cum să le fie bine tuturor, dar, dacă ești ca mine și cauți happy-end-uri măcar în cărți si filme, te rogi ca autoarea să găsească cea mai mică pedeapsă pentru toți.

După această introducere, urmează SPOILERE, deci vă sfătuiesc să nu citiți mai departe dacă vă place să fiți surprinși. Dacă nu, read on:

Tom Sherbourne e erou și veteran de prim război mondial, are 28 de ani și când e eliberat, își găsește de lucru la un far de pe o insulă australiană. Înainte să plece pentru 6 luni în izolare completă, o cunoaște pe Isabel Graysmark, o tânără de 19 ani, dezghețată, dulce și plină de viață, tot ce el nu e. Nu se gândește la ea în termeni romantici, până când ea nu-i deschide ochii și-l cere de bărbat. Se căsătoresc și pleacă împreună pe Janus Rock, insulița pe care e farul. Viața nu-i ușoară printre valuri, furtuni, nori și albastrul turcoaz al oceanului, dar nu-i ușoară doar din punctul ăsta de vedere. Tom și Isabel se iubesc și se respectă, inventând mereu lucruri noi ca să își țină de urât. Ce le lipsește, însă, e un copil, pe care Isabel nu îl poate avea. Pierde trei sarcini și la fiecare Tom încearcă să o convingă că lui îi ajunge ea și dacă e să nu fie, el poate accepta asta. Isabel, însă nu poate.

Astfel că, atunci când valurile aduc pe malul insulei o barcă în care e un bărbat mort și-un bebeluș viu care plânge, Isabel face tot ce-i stă în puteri să îl convingă pe Tom să îl păstreze. Împotriva conștiinței lui, împotriva simțului dreptății care-l caracterizează și pentru a-și face soția fericită, cu inima strânsă acceptă. Însă decizia și acceptul în bântuie în fiecare zi, în fiecare noapte, chiar și când se uită în ochii micuței Lucy. Nu-și poate scoate din cap faptul că poate, undeva, o mamă plânge că și-a pierdut copilul. Și într-adevăr așa e, află povestea mamei, a fetiței și-a bărbatului mort, cu ocazia botezului micuței, când cineva le povestește despre tragedia familiei Potts. Nimănui nu i se pare suspect că Izzy a născut un copil pentru că toată lumea știa că e însărcinată și urma să aibă un copil peste puțin timp de când a ajuns Lucy pe insula lor. Însă Isabel pierduse sarcina la 7 luni, iar când Ralph și Blue au ajuns pe insulă pentru vizita trimestrială, Lucy părea a fi exact copilul pe care trebuia să-l nască Isabel.

Acela e momentul când Tom nu mai are stare, când îl chinuie conștiința și când dreptatea pe care el o vede și Izzy se încăpățânează să nu, se pune între ei. Anii totuși trec, nu însă fără incidente care să le zgâltâie încrederea că au făcut ce trebuie. Isabel o iubește pe Lucy mai mult decât orice pe lume, e mama ideală și au relația ideală. Tom, împotriva conștiinței lui, o lasă pe Lucy să i se bage în suflet și să continue să o păstreze, deși mama ei Hannah Roennfeldt e devastată și el abia poate suporta s-o vadă. Pentru a o liniști un pic, îi lasă în poștă un scurt mesaj că fetița e în viață, e bine, dar soțul ei s-a prăpădit. După doi ani, îi trimite și jucăria de argint pe care au găsit-o în barcă, astfel încât mama să se convingă că fetița e OK. Inutil de spus că asta a fost greșeala lui, și nu trece mult până când Bluey se duce la poliție, îndemnat de mama lui, care vrea să pună mâna pe recompensa babană pe care o oferise bunicul fetiței, și le spune că a văzut jucăria pe Janus Rock, în mâna micuței Lucy.

Nu cred că are rost să descriu eu panica, durerea, spaima, sentimentul de sfârșit al lumii care o cuprinde pe Isabel în momentul în care Tom e arestat și Lucy e smulsă din brațele ei pentru a-i fi dată adevăratei ei mame. M.L. Stedman se pricepe la cuvinte și la stors lacrimi mai bine ca mine, deci pregătiți-vă cu șervețele. Isabel devine o umbră, așa cum fusese și Hannah îaninte să o găsească pe Grace (adevăratul nume al lui Lucy), Tom ia asupra lui toate acuzațiile, mai puțin pe aceea că l-ar fi omorât pe Frank Roennfeldt, tatăl lui Grace. Hannah, deși e nebună de fericire că și-a găsit copilul, e îngrozită și profund îndurerată de respingerea fetiței. Lucy nu înțelege de ce femeia asta îi spune că e mama ei, plânge până la învinețire de dorul pentru Isabel și vrea să știe de ce Dadda nu a luat-o în brațe când s-a agățat de el și oamenii ăia răi l-au luat cu ei. Familia lui Isabel nu înțelege nici ea ce s-a întâmplat pentru că Isabel nu mai deschide gura deloc. Nu au decât varianta pe care o știu de la poliție, cum că Tom ar fi forțat-o să păstreze copilul pentru că era furios că nu reușea să ducă nici o sarcină la termen. Familia lui Hannah e decisă să-l condamne pe viață pe Tom, batrânul Potts face tot ce poate în acest sens, singura care pare mai rațională și obiectivă e Gwen, sora lui Hannah. Ea o pune pe Lucy pe primul loc și înțelege că nici un copil nu ar trebui să fie atât de nefericit cum e această fetiță. Pagini pe care o mamă cu greu le duce la final.

Și totuși, pe toți acești oameni îi înțelegi, ții cu toți, le vrei binele tuturor. Chiar dacă Isabel e singura vinovată și doar ea ar merita să fie pedepsită pentru că și-a lăsat egoismul să pună stăpânire pe ea, pedeapsa pe care o primește, aceea de a-i fi luat copilul atât de brutal, e mai mult decât poate duce. Și mi-am dorit tare mult o lumină pentru ea. Tom… dacă o ascultăm pe Izzy, doar din cauza lui se întâmplă tot ce se întâmplă, el e trădătorul, el e vinovat pentru nefericirea tuturor. Și are un pic dreptate, deși nu el e de vină. Nu știu dacă e cineva care a citit cartea și care să-l învinovățească pe el. Hannah, din disperarea că fata ei n-o iubește, ba chiar o vrea dispărută, își iese din fire și chiar îi dă peste mâini. Ar putea fi condamnată, pusă la zid, ne-am putea bucura că Lucy se comportă așa cu ea și ne-am dori s-o vedem departe de copilă. Și totuși… cum se simte o mamă când vede că copilul ei îi spune „mamă” alteia, o iubește pe alta așa cum și-ar dori ea să fie iubită? Așa că o înțelegem și pe Hannah.

Și am citit cu sufletul la gură, trecând dintr-o spaimă în alta, pentru că cineva m-a avertizat că finalul e destul de greu de suportat. Mă gândeam că poate moare Lucy, că poate moare una dintre mame, că poate una dintre ele face vreo faptă nesăbuită și lucrurile o iau și mai mult la vale. Eram foarte, foarte curioasă ce a ales autoarea pentru fiecare dintre ei. Toate temerile mele au fost spulberate una câte una și mă bucur că a fost așa, deși da, finalul a fost ăla care mi-a doborât toate zidurile și m-am dus în baie să plâng. Nu-i un final foarte fericit, dar e un final în care s-a făcut dreptate, în care fiecare a primit ce-a meritat și e perfect așa. Multora nu le place genul ăsta de finaluri îndulcite, însă după ce-am suferit atâta, eu m-am bucurat de el.

N-am văzut încă filmul, dar am citit cartea cu Michael Fassbender și Alicia Vikander în minte. Se potrivesc de minune rolurilor sau poate doar pentru că eu aveam imaginea lor înainte de a începe cartea și nu era chip să-mi imaginez altfel personajele.

Lumina dintre oceane, deși e doar a doua pe care o citesc anul ăsta, poate fi cartea lui 2017, pentru tot ce m-a făcut să simt.