8 cărți jenant de pe scurt recomandate

Am făcut cumva și iar mi-a ieșit ca anul trecut. Ca la sfârșitul anului trecut când n-am reușit să scriu la timp câteva recenzii și evident că nu le-am mai scris nici până în ziua de azi.

Anul ăsta sunt cu 8 recenzii în urmă și din păcate nu le voi mai scrie nici pe astea. Și mi-e ciudă pentru că unele sunt cărți extraordinare și aș vrea tare mult să le citiți, dacă vă luați după recomandările mele. Motivul pentru care nu cred că voi scrie pe îndelete despre ele e clasicul „nu am timp”. Așa că o să încerc într-un post, în ăsta de față, să vă fac poftă măcar de alea lângă care am pus o inimioară în pagina de Lecturi. Deși sunt conștientă că sunt atâtea de spus despre fiecare încât simt că-mi bat joc de cărți și de categoria asta a blogului, însemnându-le așa fugitiv. Dar tot mai bine e așa decât deloc.

Nora Webster – Colm Toibin – 5*

Am aflat de Nora Webster de la Lavinia, care-i îndrăgostită de stilul lui Colm Toibin. Cuvintele ei au avut un asemenea impact încât nu doar că mi-am pus cartea asta pe lista de citit, ci m-am și dus să-l văd la Festivalul Internațional de Literatură de la Berlin. Povestea Norei Webster începe după moartea soțului său, adică momentul în care ea învață să trăiască altfel. Fără el. Doar ea și cei 4 copii ai ei, dar în principal, doar ea. Învață să existe fără un om pe care să se bazeze, care să preia din responsabilități, care să-i țină de urât, care să îi asigure traiul. O viață cu multe absențe, deși Nora e asaltată de rude, prieteni și cunoscuți care ar vrea s-o ajute, dar pe care nu vrea să-i vadă și cărora nu vrea să le vorbească. O viață cu multă tăcere în care aude vocea soțului ei doar în gând și în vise, în care nu comunică prea mult nici cu copiii, nici cu surorile ei. Aș putea spune despre Nora Webster că e cam lipsită de acțiune și că focusul e pe ce se întâmplă în sufletul ei, mai degrabă decât în jurul ei. Nora se vindecă cu ajutorul muzicii și e surprinsă cât de bine îi face să nu dea socoteală nimănui pentru deciziile ei. I-am dat 5 stele pentru că foarte bine scrisă și pentru că m-am identificat pe ici pe colo cu trăirile ei.

Imagini frumoase – Simone de Beauvoir – 3*

Simone de Beauvoir continuă să rămână una dintre scriitoarele mele preferate, chiar dacă nu dau 5 stele tuturor cărților ei. Poate dau 5 stele personalității care a fost, și celor două cărți care-mi sunt pe lista de all time favorite: Al doilea sex și Toți oamenii sunt muritori. Imagini frumoase mi s-a părut că e o carte despre tot ce n-a fost de Beauvoir vreodată: o femeie superficială, pasionată de ce crede lumea din jur, dornică să placă și să mulțumească. Din ce am citit eu despre ea și de ea, i s-a cam rupt de cum e privită de cei din jur, bineînțeles cu excepția faptului că a luptat pentru locul femeii în societate. Laurence, personajul principal al acestei cărțulii, este, la fel ca și alte personaje, un stereotip. Unul pe care de Beauvoir l-a mai exploatat, l-a studiat și l-a scris în mai multe cărți de-ale ei. Femeia care se bucură de un oarecare succes profesional și familial, femeia care lasă impresia că e liberă. Însă la cea mai minusculă ceartă cu soțul, reiese că de fapt nu e așa. Bineînțeles că, în ciuda faptului că pare o femeie împlinită, nu-i deloc satisfăcută cu ce are. Pe lângă soț are un amant, iar când mama ei de 51 de ani e părăsită și îngrozită de ideea bătrâneții în singurătate, devine sora ei mai mare, ca să nu spun chiar mama mamei ei. Traiește „ca la carte”, cum se așteaptă alții să o facă, dar noroc cu fiica ei, Catherine, care îi deschide puțin ochii și pe care va face orice ca să o protejeze. Trei stele doar pentru final, altfel i-aș fi dat două.

Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay – 5*

M-a bântuit mult cartea asta și încă mă dă peste cap când mă gândesc la ea. Deși are un iz ușor americănesc, povestea pe care o țese de Rosnay în jurul unui eveniment petrecut în timpul celui de-al doilea război mondial în Franța mie mi s-a părut bine închegată și un prilej excelent pentru a aduce în atenția tuturor ceva ce și francezii au uitat. Și e mare păcat. Structurată pe două planuri, povestea lui Sarah și povestea Juliei, care destul de rapid se întrepătrund. Sarah e o fetiță evreică, născută în Paris, care e ridicată în toiul nopții împreună cu familia ei și dusă la Vélodrome d’Hiver. Tot acolo sunt duse și alte familii de evrei, dar ce-i mai trist e că acolo au murit în jur de 4000 de copii. Julia, o americancă măritată cu un francez, e jurnalistă la un ziar american din Paris. Află povestea lui Sarah când primește task-ul de a scrie despre comemorarea raidului de la Vel d’Hiv. Sunt câteva momente în carte care zguduie un pic, eu am plâns de vreo 3 ori. Cred că aș reciti-o la un moment dat.

Risipitorii – Marin Preda – 3*

La fel ca și cu Simone de Beauvoir, Preda e unul dintre autorii aproape de sufletul meu. Am încercat să descriu sentimentele pe care mi le provoacă textele lui în recenziile pe care le-am făcut celorlalte cărți citite, dar cred că nici mie nu mi-e complet clar de ce-l iubesc așa de tare. Vedeți bine cele 3 stele, deci Risipitorii nu e printre cărțile pe care le-aș recomanda. Când am scris pe Goodreads despre ea, ziceam că m-a cam lăsat cu gândurile aiurea după ce-am terminat-o. Acum, la ceva timp după… nu mi le-am recuperat, pentru că încă sunt în ceață. În special cu referire la titlu, deși sigur găsesc răspunsul în Jurnalul intim, dacă recitesc caietul aterlier dedicat acestui roman (scris de Preda de 4 ori). Cum de fiecare dată am un personaj preferat în cărțile lui, de data asta cred că a fost Vale, nu m-a supărat cu nimic. În rest, cam toți au o parte și bună și rea, pe toți i-am plăcut și displăcut în egală măsură. Risipitorii e un fel de saga de familie în care plecăm de la povestea părinților, urmăm copiii până la vârsta maturitătii, ba mai mult le cunoaștem prietenii, iubirile și slujbele. Dincolo de legăturile de familie și prietenie, ce m-a izbit pe ici pe colo a fost realitatea României anilor 50. Acea realitate în care soții își bat nevestele, în care le cer să facă avort și ele o fac, realitatea în care femeile sunt preșuri de șters picioarele și partidul ia toate deciziile și dă toate sentințele. Uitasem cum era în comunism și ce n-am știut, m-a învățat cartea asta.

Coco Chanel – Edmonde Charles-Rous – 5*

Ui, Coco… ce femeie ai fost, ce viață ai avut! Demnă de titlul lui Garcia-Marquez, demnă de a fi povestită. Însă nu și dacă ar fi fost după tine. Gabrielle Chanel s-a chinuit atât de mult să-și ascundă originile, rădăcinile, începuturile, încât multe detalii sunt cârpite în biografie, presupuse sau pur și simplu lăsate pe dinafară. Coco e acel gen de femeie de succes despre care vor vorbi secole viitoare, acea femeie nemuritoare, însă în același timp, acea săracă fată bogată. Femeia iubită și adorată deopotrivă de femei și bărbați (din diverse motive, evident), însă niciodată stăpână iubirii totale, a fericirii împlinite. Nu s-a căsătorit niciodată, n-a avut copii, în ciuda faptului că și le-a dorit pe ambele. A fost, în schimb, o excepțională inovatoare și femeie de afaceri, a știut de la cine să se inspire și când să anticipeze, cu cine să se alieze și împotriva cui să se întoarcă, dar cred că cel mai bun cuvânt care ar putea-o descrie, în urma lecturii acestei biografii este: „o japiță”. N-a fost ușor de suportat, iar când i s-a urcat la cap a devenit o pacoste. Edmonde de Charles-Roux e muuuult prea generoasă cu detaliile și documentația pentru gusturile mele, însă recunosc că în cartea ei e absolut tot ce trebuie să fie pentru o imagine completă a timpurilor, a istoriei, a spațiilor și a oamenilor lângă care a trăit Coco Chanel.

Metamorfoza – Franz Kafka – 4*

Nu mi-aș fi închipuit că 2016 va fi cel în care voi face cunoștință cu Kafka. Îl aveam pe Kindle pentru momentul în care m-aș fi decis să îl abordez, că na… e greu. Eram pe tren, mă întorceam de la lucru când am deschis folderul cu cărți sub 300 de pagini și am deschis Metamorfoza. Și-am continuat să citesc și eram tot mai surprinsă de cât de puțin… greu… era. Bine, nu-i ceașca de ceai a oricui, însă a fost total altceva decât ce mă așteptam să fie. Știți probabil faimosul prim rând din care aflăm că într-o dimineața Gregor Samsa s-a trezit metamorfozat în gândac. Ei… te-ai aștepta ca cineva căruia i se întâmplă asta să fie mai preocupat de dorința de a reveni la forma lui inițială, să fie mai disperat și mai descumpănit la gândul că nu mai e om. Gregor Samsa al nostru își face nenumărate probleme pentru că nu poate ajunge la lucru, el care n-a lipsit o zi în viața lui. Mai mult de atât, și familia lui pare foarte puțin deranjată de noua lui formă. Îl tolerează până când se cam satură. Destul de tristă povestea dacă te agândești la cum se sfârșește.

Culoarea purpurie – Alice Walker – 5*

Scrisă în argou, cartea lui Alice Walker m-a întristat, bucurat și mirat în egală măsură. Ce i se întâmplă lui Celie e greu de conceput, dar la fel de greu de conceput e și ce li se întâmplă și altor femei din carte. Dacă mai sus am vorbit despre viața femeilor din România anilor 50, păi ce li se întâmpla negreselor din anii 30 în SUA e trist rău. Și nu, nu din cauza albilor, că în cartea asta nu-i vorba despre albi și negri (deși are și-un episod din subiectul ăsta), ci despre cum se comportă negrii între ei. Cât de disprețuite sunt femeile de către bărbați, despre cum le chinuie după ce-au fost ani la rând chinuiți de albi. Ăsta a fost lucrul care m-a uimit cel mai tare. Pe lângă asta, mi-a plăcut foarte mult concepția despre divinitate și despre cum Dumnezeu nu-i un bătrânel alb cu barbă lungă și căruntă. Mi-a plăcut de Shug Avery (haha, Scumpi Avery în traducerea românească) și m-am bucurat de oportunitatea pe care a avut-o Nettie. De citit. Musai de citit.

Casa spiritelor – Isabel Allende – 5*

Și astfel Allende a devenit una dintre scriitoarele mele preferate, la care mă voi întoarce mereu, pentru că are destule cărți ca să-mi satisfacă plăcerea. Un fel de Veac de singurătate, cu trei generații de femei care trăiesc sub ochii aceluiași bărbat: Esteban Trueba care e soț, tată și apoi bunic pentru femeile pe care n-a știut să le iubească cum meritau. Stăpânit prea mult de furie și de dorințe materiale, a eșuat în a-și demonstra iubirea pentru ele. Clara, Blanca și Alba sunt, la fel ca toate personajele cărții, ciudate în felul lor, dar Allende are un stil fermecător de a le face credibile în toată absurditatea lor. Clara se deplasează cu fotoliul prin casă (printre multe alte lucruri paranormale pe care le face), Blanca se iubește din copilărie cu același bărbat, iar Alba are parte de cel mai trist destin din cauza simpatizării ei cu comuniștii. Mi-e imposibil să scriu în câteva rânduri despre cartea asta și mi-e ciuda tare că n-am timp nici măcar pentru ea, dar sper să mă credeți pe cuvânt că e absolut superbă. Allende are talentul de a te face să râzi la înmormântări și de a-ți atinge toate corzile sensibile când scrie despre adevărate tragedii. Citiți cartea asta și poate pățiți ca mine, nu va mai puteți sătura.

Am mai început anul ăsta și cartea lui Åsne Seierstad despre nenorocitul de Anders Breivik, One of Us. Problema e că e și lungă și foarte, foarte apăsătoare. E o biografie foarte bine documentată și începe atât de dureros că aproape am plâns de la primele pagini. N-am terminat-o încă și nici nu cred ca o voi termina dintr-un foc, ci pe capitole, după ce termin câte o carte.

O altă carte pe care o citesc acuma și nu mă trage deloc inima înspre ea e Beznă clară de Wiliam Golding. Nu-mi place, dar nici nu mă îndur s-o abandonez. Nu-i chiar așa proastă și nici nu am o părere rea despre ea. Doar că nu mă prea pasionează și absoarbe subiectul. Și mă ține în loc, din păcate.

Și gata, cu postul ăsta mi-am încheiat socotelile cu lecturile lui 2016. Să vină 2017, că am o listă frumoasă pentru el.