Acasă după 11 luni

Sunt singură în întunericul camerei și scriu pe bâjbâite la lumina monitorului. Ada doarme lângă mine liniștită și epuizată de atâta dat în spectacol în fața primelor prietene care ne-au vizitat.

Am ajuns acasă miercuri seara, după o zi în care m-am stresat întruna. În cea mai mare parte m-am stresat că eram singură de la A la Z, adică Sotzu’ nu ne-a condus nici măcar la aeroport pentru că era la lucru. Cu căruciorul, Ada și încă un bagaj de mână, am jonglat o oră pe mijloacele de transport, de acasă până la aeroport, și apoi trecând de control și grăbindu-mă către poarta de îmbarcare. Un pic câte un pic, stresul se reducea: am ajuns cu bine și fără scandal la căpătul călătoriei de tramvai, de care îmi era cam teamă pentru că Ada se plictisește cam după 15 minute de mers. Norocul meu a fost că a adormit. S-a trezit când am schimbat cu trenul, dar doar 4 stații, deși a început să mârâie, am scăpat ușor. Apoi stresul de la coada de control. Uitasem pe moment cum să închid căruciorul. Dezbracă fata, dezbracă-te tu, pune totul în vreo 4-5 cutii, treci prin poarta care dectectează metale, Ada vino înapoi, Ada stai aici, of că nu mai vine căruciorul ăla, hai să te îmbrac iar, hai să pun laptopul înapoi în geantă, am luat tot? Unde-s pașapoartele? Și hai către poarta 62 unde trebuie să ne îmbarcăm. La mama dracului e poarta aia și nu doar că e departe, mai sunt și două ture de scări. La una e și lift, la a doua nu mai e. Și pune-te și cară geanta pe scări, urcă după fata din cărucior, mai coboară alte scări, urcă iară după fată etc, până la ultima tură de scări ne-a ajutat o doamnă… am ajuns la poartă într-un final, Ada începea iar să se mârâie și să vrea jos din cărucior. Eu eram toată transpirată și deja îmi era un somn că aș fi adormit lângă ea în cărucior. Și eu visam să beau o cafea în aeroport.

În avion, alte emotii: primul zbor al Adei, oare cum va reacționa, oare va plânge, oare va sta liniștită la mine în brațe? Oare lângă cine stăm? Or suporta copiii mici? Mi-am găsit locul între o tânără și-o doamnă mai în vârstă. Ne-am instalat și când am văzut că atât doamnele de lângă noi cât și cei trei băieți de pe randul paralel o distrau pe fată, mi-am dat seama că n-o fi așa nasol. Îmi făceam griji că poate zgomotul avionului o va speria, că doar sunetele puternice o cam sperie, dar a avut atâta auditoriu că nici nu și-a dat seama că e în avion. A râs, a făcut „ceau” la toată lumea, că și Lady Diana ar fi invidiat-o, a mâncat biscuiți, a băut apă. Adică m-am stresat degeaba, primul ei zbor a fost ca o plimbare în parc. Sunt curioasă dacă am același noroc și la întoarcere.

Și am ajuns acasă.

Am plecat din România cu atâta dorință în suflet, cu atâta râvnă să trăim în alt oraș că nu mi-a păsat ce-am lăsat în urmă, nu mi-a fost dor, mă feream chiar să mă refer la Timișoara cu „acasă”, atât de bine mă integrasem și mă bucuram că sunt la Berlin. Însă când am intrat în casa mea, apartamenul în care am stat toată viața mea până în ianuarie anul ăsta, m-au copleșit o grămadă de emoții. Am vrut să le alung, să le amân, să nu mă las pradă lor. Am reușit până m-am pus în pat să mă culc. Până atunci am fost ocupată cu strângerea lucrurilor pe care Ada mi le-a scos de prin dulapuri, sertare, cutii, cu adunarea cioburilor cănilor și paharelor sparte că erau la îndemâna ei. Apartamentul nu era pregătit pentru un copil de 1 an și 3 luni, așa că totul era destul de aproape să tragă, să rupă, să spargă. Apoi am hrănit-o și am încercat s-o adorm. Dacă pe lumină totul era un uriaș loc de explorare, pe întuneric s-a instalat teama de necunoscut. A început să plângă pentru că pentru ea, acasă nu era acasă. Nu cunoștea camera, umbrele, colțurile, luminile. Am făcut ture cu ea în brațe, am liniștit-o, am șâșâit-o, i-am și cântat. Ne-am pus pe balansoar și a adormit mai mult pentru că era extenuată, nu pentru că s-ar fi simțit în siguranță.

M-am pus lângă ea și mi-am reluat gândurile lăsate în aer la intrarea în casă. Cu câteva zile înainte, fusese cineva să facă ordine și curățenie. Chiar nu aveam chef să mătur și să sterg praful la ora 21 când ajungeam. Așa că am plătit pe cineva și casa era lună și bec. M-am felicitat pentru idee. Curat, frumos, aranjat, al meu, al nostru. Acasă. Sunt fericită la Berlin, îl ador și mă bucur că mă întorc la el. Dar am constatat că Berlinul încă nu e acasă. Apartamentul de acolo e funcțional, dar urât mobilat, petecit cu lucruri aduse de pe aici, cumpărate ieftin de pe ebay sau primite pe gratis. Pentru că încă nu-l simt acasă nu știu ce să-i fac. Nu știu cum să-l fac al nostru, cum să-i imprim personalitățile noastre. Când am intrat în sufrageria mea și-am văzut tot albul, toate culorile din bibliotecă, toate culorile de pe pereți și parchetul curat, am spus cu voce tare „Ce frumos e la mine acasă!”. Mă plimbasem prin toate camerele, am deschis unele dulapuri, am regăsit lucruri de care uitasem complet. Haine, farfurii, castroane, pastă de dinți, gel de duș, adidași mei comozi… erau toate acolo, neatinse, neluate cu mine.  Când mi-am făcut bagajul, mă bucuram că nu trebuie să-mi iau pijama, prosop, haine de casă, șlapi de casă. Când am ajuns, mi-am dat seama că nici lenjerie intimă nu trebuia să-mi iau atâta, nici pastă de dinți, nici gel de duș, nici șampon.

Mă sfătuisem cu Sotzu’ să închiriem apartamentul că și-așa am avea unde să stăm când venim. Și stă oricum gol. Doar că acuma, după ce l-am revăzut și după ce ne respiră pe noi din atâtea unghiuri și colțuri, parcă nu mă trage inima să îl las să devină casa altcuiva. Sunt posesivă și cu el, cum sunt cu oamenii pe care îi iubesc. Nu vreau să-i las altora. Și oricum, acum că sunt zboruri directe Timișoara-Berlin, intenționez să vin mai des. Trei zile îmi ajung.

Nu, nu pot spune că mi-a fost dor de oraș, deși abia aștept să-l revăd. Însă cu siguranță n-am știut că mi-a fost dor de casă. De acasă.

sursa foto > welcome back> Shutterstock

12 Comments

  • Roxana

    Va doresc sedere frumoasa, oamneni calzi si plini de energie pozitiva langa voi, lucruri de care sa va bucurati si o emotie cu care sa te intorci la Berlin, o emotie cu care sa-l transformi in acel “acasa”.
    Roxana a scris pe blog despre Trei ani cu DavidMy Profile

  • Maya

    eu am stat numai in chirie deci nu pot intelege exact. totusi dupa 6 ani era acasa.
    aiciam stat o luna in chirie cin apartamentul cuiva. desi am avut dulap liber si am fost numai noi, toate obiectele proprietarei ne-au facut sa nu ne simtim acasa.si de la cineva care a stat in chirie: daca vei inchiria apartamentul lasa numai strictul necesar. e mult mai ok si pentru ei si pentru tine.
    am mers cu masina in tara si sincer nu pot spune ca m-am simtit acasa.

  • Cris

    Ma bucur ca Ada te-a suprins si a fost bine pe avion. Puicii mele ii place pe avion, cred ca mult ii place pt ca e nou, sunt oameni noi care mereu au fost prietenosi.
    La fel am decis si noi cu apart, sa nu il inchiriem, e ACASA al nostru.
    Somnul celei mici se schimba de cate ori suntem acasa, e prea curioasa si dornica sa atinga tot, deci te inteleg!
    De oras nu mi-e niciodata dor cand ma intorc, mi-e dor de ai mei, de cei dargi, de prieteni.
    Sedere placuta si zbor usor la intoarcere!

  • andressa

    te inteleg. Bine ai revenit!
    Cred ca undeva e scris in celulele noastre unde ne-am nascut si, chiar si daca nu am sti adresa, tot am gasi-o, ti se pune a un gol in stomac atunci cand revezi anumite locuri, simti anumite mirosuri, auzi vantul intr-un fel sau, mai putin boem, pasii vecinilor prin pereti sau tramvaiul care trece intersectia.
    Acasa e acasa, orice s-ar intampla.
    Dar poti sa te simti bine si in alte parti, sunt convinsa. E ca si cum ai vorbi de prima dragoste, care nu se uita niciodata, si aia mare, la care ramai. Nu se exclud una pe alta. Uneori e aceeasi locuinta, aceeasi iubire, alteori sunt diferite.
    andressa a scris pe blog despre Saloane hairstyle in Bucuresti. Recomandari si preturiMy Profile

  • Miruna

    Îmi amintești de prima vizită acasă, după ce m-am mutat în UK. Am rămas împietrită în camera mea, mă uitam la fiecare colț al mobilei, parcă încercam s-o învăț pe de rost. Parcă și inspirația de scris a venit altfel de-acasă, ia uite ce articol lung ai publicat! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge