Camera prietenilor de acasă

Am fost așa supărată cu Ambasada păcii, că nu v-am povestit nici despre colindătorii de Halloween, nici despre primii prieteni care ne-au călcat pragul berlinez. E deja prea târziu pentru colindătorii de pe 31 octombrie, așa că mă întorc cu drag la recenta vizită a Oanei și a soțului ei, Alex, la noi.

Însă înainte de asta, trebuie musai să vă povestesc cum am aflat eu că vin la noi. Ca în multe alte dăți, Sotzu’ a complotat cu Oana și-au vorbit pe la spatele meu, deși cam totul s-a desfășurat sub nasul meu și ar fi fost așa de simplu să-mi dau seama, dacă n-aș fi așa ușor de prostit și fraierit. Când Oana mi-a spus să-i spun Sotzului să intre pe Facebook că trebuie să vorbească ceva despre blogul ei, nu mi s-a părut nimic suspect. Nici măcar faptul că Oana își cam lăsase blogul în paragină, dar m-am gândit că i-o fi venit pofta de a vărsa niște venin și i s-o fi stricat ceva pe acolo. Normal că am crezut-o pentru că Sotzu’ se ocupă de blogul ei. Nu puteam bănui că ei discută despre biletele recent cumpărate, mai ales că Oana îmi spusese că după atentatele de la Bruxelles, soțul ei nu prea se grăbește să călătorească la Berlin. Mi-am luat gândul, mai ales că-i gravidă, deci NU ERA NICI O ȘANSĂ să bănuiesc că fix ei or să fie primii care ne vizitează din România.

Aveau biletele cumpărate din august, dar de ziua mea, n-a mai răbdat și m-a sunat pe Facebook să-mi arate ce cadou mi-a luat. Dar nu numai să mi-l arate, ci să-mi spună cum va ajunge la mine. La care eu sar rapid: „Tuuu, nu mi-l trimite, că vin eu acasă. Mi-l dai atunci.” În timp ce eu vorbeam și încercam s-o conving să nu cheltuie bani, ea îmi flutura prin fața camerei o foaie de la MedLife. Nu m-am prins că e o scrisoare medicală care autoriza zborul ei, pentru că v-am spus… sunt mai grea de cap uneori. Și când mi-a spus că vine ea să-mi aducă cele două cărți pe care mi le-a cumpărat și când l-am văzut pe Sotz pleznindu-și fruntea de ciudă că Oana n-a tăcut, eram leșinată deja de bucurie. Planul lor era să apară la noi la ușă, așa tam-nesam să fie surpriza-surpriza. Chestia era că avionul aterizează pe la ora 22, iar Sotzu’ trebuia să meargă după ei. Nu știu ce minciună ar fi scornit ca pretext că pleacă de acasă la ora 21, duminică seara. Plus că l-aș fi strans de gât dacă nu-mi dădea răgazul să mă organizez, să spăl, să curăț, să fac de mâncare cum se cuvinte când vin goști.

Și-au venit în sfârșit și m-am bucurat ca un copil când primește o jucărie nouă.

Nu mă înțelegeți greșit, nu suntem pustnici aici, nu ne izolăm și nu ne ascundem de oameni. Dimpotrivă, știți deja despre grupul de mame internaționale despre care am scris de nenumărate ori, despre românii pe care i-am cunoscut aici. Avem o viață socială destul de ocupată si nu trece weekend fără o vizită sau o întâlnire cu cineva. Însă când îți reîntâlnești prietenii ăia vechi cu care ai un trecut, cu care povestești într-un anume fel, cu care te cerți fără să te superi, față de care îți poți exprima părerile liber fără să ai impresia că poți jigni sau deranja, cu care poți face glume nesărate și râde incontrolabil dintr-o prostioară, ăla e genul de prietenie de care îti e dor.

Anul ăsta, mulțumită biletelor cu 5 euro la zborurile Timisoara-Berlin, ne mai vin încă două cupluri în vizită și abia le aștept. Între timp merg eu în România să-i văd pe cei mai dragi dintre cei pe care i-am lăsat acasă, să recuperez ce-am pierdut din ianuarie și până acum (deși știu că n-am cum), să-i conving să vină în vizită la noi, să mă  bucur de ei și să mă întorc înapoi aici.