Fetița care râde neîncetat

Posted by On 16.05.2016 16 Comments

N-am mai povestit demult ce mai face, ce mai zice și cum mai e Ada, așa că mă grăbesc să notez multele chestii faine și interesante cu care ne distrează zilnic.

În primul rând e un copil extrem de vesel. Râde într-una și face ca delfinul – deși după ce tot ziceam asta despre ea, chiar ne-am uitat la un clip cu delfini pe youtube și nuuuu-i chiar același lucru, dar tot așa zicem. Are un sunet pe care îl scoate din gât în continuu și chiar nu ne putem abține să nu râdem și noi când o auzim. Și pentru că râsul e molipsitor, râde și ea normal, împreună cu noi. Deci toată ziua ne hlizim și râdem unii la alții.

Despre mersul de-a bușilea v-am povestit deja, acum a avansat la ridicarea în două picioare. Cum vede o cutie, un bax de apă, un scaun, mânerele fotoliilor, canapeaua, noptierele, patul din dormitor, pătuțul ei, imprimanta, un picior de masă sau unul dintre picioarele noastre, cum adoptă poziția bipedă. Și e destul de rapidă. În ultima vreme a învățat să și cadă, astfel încât face o mișcare ca de balerină și se crăcănează încet până e ok să se dea cu scutecul de pământ. A prins viteză și la deplasarea în 4 labe, dar tot ca o pisica cu scoci pe labe se mișcă. Merge în tandem cu Ricky, se sprijină de el, îl calcă în picioare dacă ăsta doarme acolo unde vrea ea să se ridice.

Și apropos de câine, îl trage tot mai des de blană și de coadă, dar aparent nu îl deranjează pentru că stă. Ba chiar a devenit mai afectuos de când e mobilă și mereu e pe lângă ea. Iar eu mor de dragul lor.

Cu mâncarea, de la foarte bine în sus. Deși am început târziu diversificarea, că eu nu găsisem un pediatru cu care să vorbesc și nici n-aveam net să vorbesc cu prietenele sau să mă informez, Ada mănâncă zilnic și destul de bine. Îi dau doar piureuri de legume, carne, cereale, nu mă bag la autodiversificare pentru că am încercat și s-a înecat de s-a înverzit. Că am făcut eu ceva greșit sau nu știa ea, nu mai contează, nu mai vreau să o văd în halul ăla. N-o să ajungă la facultate fără să știe să mestece, așa că mi se cam rupe de autodiversificare. Mănâncă foarte frumos din linguriță, deși e toată murdară pe la gură, dar nu cade nimic pe jos, totul e în stomac. Are o preferință pentru sfecla roșie și pentru fenicul, iar când mă vede mâncând un măr verde, intră în fibrilații și chiar plânge dacă nu-i dau. Am încercat prune și nectarine, dar aparent nu-s destul de acre pentru ea :)) îi plac și bananele, dar nu întotdeauna. Avocado, care a fost primul pe care l-a mâncat fără să strâmbe din nas când l-a gustat, nu prea îi mai intră în grații, așa că-l maschez cu iaurt.

În continuare o cărăm după noi peste tot, pe la restaurante, pe la evenimente de stradă, prin oraș, parcuri și alte locuri. Am fost, de exemplu, în nebunia de la Carnavalul Culturii și de la tobe la boxe scoase în fața magazinelor și hărmălaie în toate limbile, Ada n-a părut în nici un fel afectată. Dimpotrivă, a considerat că somnul ei de la ora 17 nu merită irosit pentru că unii dansează pe străzi. N-a deranjat-o nici ploaia, nici frigul, era bine îmbrăcată. Când nu putem merge cu ea, unul se sacrifică și merge doar celălalt.

De jucat se joacă foarte mult singură, iar eu îmi fac reproșuri cateodată că o las, dar nici nu-mi vine s-o deranjez când explorează toata casa și descoperă chestii care îi atrag atenția. De când umblă și se sprijină de obiecte, imprimanta e cea mai minunată pentru că are butoane și stă proptită de ea și câte 20 de minute tot apăsând pe ele. Sertarele mele cu ațe sunt la fel de interesante, dar cu alea nu o las că au fost prin pivniță, le-am mai cumpărat de pe la piață, deci nu are voie cu ele. Deschide doar unul dintre dulapuri și nu pentru că-i curioasă ce-i în el, ci pentru că îi place să închidă și să deschidă ușa ținând-o de mâner. Am învățat-o să deschidă și ușa la cameră și cum nu se închide bine, degeaba o închid eu doar așa, să nu fie curent. Una-două e la mâncarea câinelui și-i analizeaza boabele. Mi s-a spus în comentarii despre fascinația bebelușilor pentru frigider și-am ajuns să fiu martoră la ea. Ada aproape că fuge în 4 labe când mă vede că-l deschid. Și de multe ori o las un pic să scoată sticlele și cutiile de prin el, dar nici nu o pot lăsa la infinit. Atunci o pun în fața dulapului cu oale și o las să faca acolo tărăboi până fac eu de mâncare. Am liniște chiar mai mult de jumătate de oră. De când am găsit-o sprijinită de budă, nu mai are voie în baie. Bine, nu insist cu „nu-i voie”, ci închid pur și simplu ușa, pe care nu poate s-o deschidă.

Despre interacțiunea cu alți bebeluși… eeei, a avut deja primul pretendent. L-a pupat pe frunte, după care l-a tras de păr, au mers unul după altul pe coridoarele pediatrei în chicotelile părinților. La un moment dat, Ada era proptită de un scaun, iar ăla micu’ la picioarele ei. Încerca și el să se ridice, dar pentru câteva secunde era cu un genunchi ridicat, ca și când ar fi exersat o cerere în căsătorie. Ne-am distrat copios toți. Mai interacționează cu copiii de la înot și cu cei de la întâlnirea cu mame și bebeluși. E foarte atentă pe stradă când îi vede și când aude un plânset se uită disperată în jur și pare neliniștită.

La capitolul trăncăneală… gura nu-i mai tace, de când s-a auzit prima oară. :)) Dacă a început cu „ada-ada-ada” și „tatatatata”, ieri a ajuns și la „mamamama”. Evident, habar n-are ce spune și nu asociază cuvintele cu persoanele. Săptămâna trecută i-a intrat în vocabular și litera „n” și îi tot dă cu „nei-nei-nei” sau „nai-nai-nai”. Îi răspund că uneori „chiar n-am”. Când îi e somn, când își suge degetul mai zice „caia-caia-caia” și abia mă abțin să nu râd, să nu îi sară somnul.

Am trecut și printr-o primă răceală, dar nu de-aia cu febră și tuse, ci cu mulți muci. Ne-am descurcat, n-am disperat și în maxim 5 zile a fost ca nouă.

Cam astea-s noutățile și pentru că am citit articolul Andressei despre cât de tragic e să fii parinte, aș vrea s-o contrazic puțin. Nu e. Cel puțin pentru noi nu e. Ori avem cel mai cuminte copil dintre toți, ori suntem foarte relaxați și, prin urmare și copilul e, ori ne împărțim task-urile foarte eficient, ori nu știu ce alte motive pot fi, dar avem timp și de filme și de seriale și de ieșit în oraș (cu tot cu copil, nu ne deranjează) și de citit și de sex. Chiar și de jucat pe telefon. Da, s-au schimbat multe lucruri, dar nu dramatic și nici considerabil încât să ne afecteze psihic și emoțional. Dar am trecut prin schimbarea asta atât de ușor că eu, una, mă tot aștept să mi se termine norocul și ca Ada să devină insuportabilă la un moment dat, răzbunând toate laudele mele. Vă dau cuvântul meu că o să-mi torn singură cenușă în cap în momentul în care se va întâmpla. Dacă se va întâmpla. Până atunci mă bucur zilnic de copilul meu care râde într-una, care mănâncă și care doarme bine. Și mă bucur și de timpul meu liber.

Ceea ce vă doresc și vouă 🙂

Later edit:

Pentru că am avut o discuție privată cu Andressa și pentru că mi-am dat seama de niște lucruri, reformulez, dar tai ce-am scris, nu șterg, pentru că-mi asum și ideile preconcepute, judecata gratuită și părerile.

Știu multe cazuri de părinți care au trecut prin ce poveste Andressa, le știu poveștile chiar de la ei sau citite pe bloguri, pe grupurile de facebook. Nu zic că nu-i cred, nu zic că vorbesc prostii, nu zic că nu-i adevărat. Spun doar că nu e general valabil, deși cazurile astea sunt mult mai numeroase decât al meu. Am spus și ca niște părinți agitați și stresați influențează copilul și că îi transmit starea lor. Însă n-am elaborat și nu m-am făcut înțeleasă, pentru că uit că ce pun în scris nu-i la fel de clar ca la mine în cap si că lumea nu-mi citește și gândurile odată cu rândurile. Nu mă refeream la părinții epuizați, la cei stresați din cauza nesomnului, ci la cei care gravitează în jurul copilului chiar și atunci când acesta nu are nevoie. Mereu sunt lângă el să-i facă ceva, să-i dreagă ceva, să-i arate altceva, să-l liniștească, să-l educe, să-l bombardeze cu informație. Din nou, nu zic că-i rău, zic doar că e prea mult să faci asta în fiecare secundă trează a copilului. Cred cu tărie faptul că și copiii, la fel ca și adulții, au nevoie de timp singuri. Nu o oră, nu o zi, dar măcar câteva minute pe oră, să respire, să nu le fie mama sau tata mereu în ceafă. La asta mă refeream.

sursa foto: fetita fericita via Shutterstock

Articole asemănatoare

TOPICS