Fetița care râde neîncetat
N-am mai povestit demult ce mai face, ce mai zice și cum mai e Ada, așa că mă grăbesc să notez multele chestii faine și interesante cu care ne distrează zilnic.
În primul rând e un copil extrem de vesel. Râde într-una și face ca delfinul – deși după ce tot ziceam asta despre ea, chiar ne-am uitat la un clip cu delfini pe youtube și nuuuu-i chiar același lucru, dar tot așa zicem. Are un sunet pe care îl scoate din gât în continuu și chiar nu ne putem abține să nu râdem și noi când o auzim. Și pentru că râsul e molipsitor, râde și ea normal, împreună cu noi. Deci toată ziua ne hlizim și râdem unii la alții.
Despre mersul de-a bușilea v-am povestit deja, acum a avansat la ridicarea în două picioare. Cum vede o cutie, un bax de apă, un scaun, mânerele fotoliilor, canapeaua, noptierele, patul din dormitor, pătuțul ei, imprimanta, un picior de masă sau unul dintre picioarele noastre, cum adoptă poziția bipedă. Și e destul de rapidă. În ultima vreme a învățat să și cadă, astfel încât face o mișcare ca de balerină și se crăcănează încet până e ok să se dea cu scutecul de pământ. A prins viteză și la deplasarea în 4 labe, dar tot ca o pisica cu scoci pe labe se mișcă. Merge în tandem cu Ricky, se sprijină de el, îl calcă în picioare dacă ăsta doarme acolo unde vrea ea să se ridice.
Și apropos de câine, îl trage tot mai des de blană și de coadă, dar aparent nu îl deranjează pentru că stă. Ba chiar a devenit mai afectuos de când e mobilă și mereu e pe lângă ea. Iar eu mor de dragul lor.
Cu mâncarea, de la foarte bine în sus. Deși am început târziu diversificarea, că eu nu găsisem un pediatru cu care să vorbesc și nici n-aveam net să vorbesc cu prietenele sau să mă informez, Ada mănâncă zilnic și destul de bine. Îi dau doar piureuri de legume, carne, cereale, nu mă bag la autodiversificare pentru că am încercat și s-a înecat de s-a înverzit. Că am făcut eu ceva greșit sau nu știa ea, nu mai contează, nu mai vreau să o văd în halul ăla. N-o să ajungă la facultate fără să știe să mestece, așa că mi se cam rupe de autodiversificare. Mănâncă foarte frumos din linguriță, deși e toată murdară pe la gură, dar nu cade nimic pe jos, totul e în stomac. Are o preferință pentru sfecla roșie și pentru fenicul, iar când mă vede mâncând un măr verde, intră în fibrilații și chiar plânge dacă nu-i dau. Am încercat prune și nectarine, dar aparent nu-s destul de acre pentru ea :)) îi plac și bananele, dar nu întotdeauna. Avocado, care a fost primul pe care l-a mâncat fără să strâmbe din nas când l-a gustat, nu prea îi mai intră în grații, așa că-l maschez cu iaurt.
În continuare o cărăm după noi peste tot, pe la restaurante, pe la evenimente de stradă, prin oraș, parcuri și alte locuri. Am fost, de exemplu, în nebunia de la Carnavalul Culturii și de la tobe la boxe scoase în fața magazinelor și hărmălaie în toate limbile, Ada n-a părut în nici un fel afectată. Dimpotrivă, a considerat că somnul ei de la ora 17 nu merită irosit pentru că unii dansează pe străzi. N-a deranjat-o nici ploaia, nici frigul, era bine îmbrăcată. Când nu putem merge cu ea, unul se sacrifică și merge doar celălalt.
De jucat se joacă foarte mult singură, iar eu îmi fac reproșuri cateodată că o las, dar nici nu-mi vine s-o deranjez când explorează toata casa și descoperă chestii care îi atrag atenția. De când umblă și se sprijină de obiecte, imprimanta e cea mai minunată pentru că are butoane și stă proptită de ea și câte 20 de minute tot apăsând pe ele. Sertarele mele cu ațe sunt la fel de interesante, dar cu alea nu o las că au fost prin pivniță, le-am mai cumpărat de pe la piață, deci nu are voie cu ele. Deschide doar unul dintre dulapuri și nu pentru că-i curioasă ce-i în el, ci pentru că îi place să închidă și să deschidă ușa ținând-o de mâner. Am învățat-o să deschidă și ușa la cameră și cum nu se închide bine, degeaba o închid eu doar așa, să nu fie curent. Una-două e la mâncarea câinelui și-i analizeaza boabele. Mi s-a spus în comentarii despre fascinația bebelușilor pentru frigider și-am ajuns să fiu martoră la ea. Ada aproape că fuge în 4 labe când mă vede că-l deschid. Și de multe ori o las un pic să scoată sticlele și cutiile de prin el, dar nici nu o pot lăsa la infinit. Atunci o pun în fața dulapului cu oale și o las să faca acolo tărăboi până fac eu de mâncare. Am liniște chiar mai mult de jumătate de oră. De când am găsit-o sprijinită de budă, nu mai are voie în baie. Bine, nu insist cu „nu-i voie”, ci închid pur și simplu ușa, pe care nu poate s-o deschidă.
Despre interacțiunea cu alți bebeluși… eeei, a avut deja primul pretendent. L-a pupat pe frunte, după care l-a tras de păr, au mers unul după altul pe coridoarele pediatrei în chicotelile părinților. La un moment dat, Ada era proptită de un scaun, iar ăla micu’ la picioarele ei. Încerca și el să se ridice, dar pentru câteva secunde era cu un genunchi ridicat, ca și când ar fi exersat o cerere în căsătorie. Ne-am distrat copios toți. Mai interacționează cu copiii de la înot și cu cei de la întâlnirea cu mame și bebeluși. E foarte atentă pe stradă când îi vede și când aude un plânset se uită disperată în jur și pare neliniștită.
La capitolul trăncăneală… gura nu-i mai tace, de când s-a auzit prima oară. :)) Dacă a început cu „ada-ada-ada” și „tatatatata”, ieri a ajuns și la „mamamama”. Evident, habar n-are ce spune și nu asociază cuvintele cu persoanele. Săptămâna trecută i-a intrat în vocabular și litera „n” și îi tot dă cu „nei-nei-nei” sau „nai-nai-nai”. Îi răspund că uneori „chiar n-am”. Când îi e somn, când își suge degetul mai zice „caia-caia-caia” și abia mă abțin să nu râd, să nu îi sară somnul.
Am trecut și printr-o primă răceală, dar nu de-aia cu febră și tuse, ci cu mulți muci. Ne-am descurcat, n-am disperat și în maxim 5 zile a fost ca nouă.
Cam astea-s noutățile și pentru că am citit articolul Andressei despre cât de tragic e să fii parinte, aș vrea s-o contrazic puțin. Nu e. Cel puțin pentru noi nu e. Ori avem cel mai cuminte copil dintre toți, ori suntem foarte relaxați și, prin urmare și copilul e, ori ne împărțim task-urile foarte eficient, ori nu știu ce alte motive pot fi, dar avem timp și de filme și de seriale și de ieșit în oraș (cu tot cu copil, nu ne deranjează) și de citit și de sex. Chiar și de jucat pe telefon. Da, s-au schimbat multe lucruri, dar nu dramatic și nici considerabil încât să ne afecteze psihic și emoțional. Dar am trecut prin schimbarea asta atât de ușor că eu, una, mă tot aștept să mi se termine norocul și ca Ada să devină insuportabilă la un moment dat, răzbunând toate laudele mele. Vă dau cuvântul meu că o să-mi torn singură cenușă în cap în momentul în care se va întâmpla. Dacă se va întâmpla. Până atunci mă bucur zilnic de copilul meu care râde într-una, care mănâncă și care doarme bine. Și mă bucur și de timpul meu liber.
Ceea ce vă doresc și vouă 🙂
Later edit:
Pentru că am avut o discuție privată cu Andressa și pentru că mi-am dat seama de niște lucruri, reformulez, dar tai ce-am scris, nu șterg, pentru că-mi asum și ideile preconcepute, judecata gratuită și părerile.
Știu multe cazuri de părinți care au trecut prin ce poveste Andressa, le știu poveștile chiar de la ei sau citite pe bloguri, pe grupurile de facebook. Nu zic că nu-i cred, nu zic că vorbesc prostii, nu zic că nu-i adevărat. Spun doar că nu e general valabil, deși cazurile astea sunt mult mai numeroase decât al meu. Am spus și ca niște părinți agitați și stresați influențează copilul și că îi transmit starea lor. Însă n-am elaborat și nu m-am făcut înțeleasă, pentru că uit că ce pun în scris nu-i la fel de clar ca la mine în cap si că lumea nu-mi citește și gândurile odată cu rândurile. Nu mă refeream la părinții epuizați, la cei stresați din cauza nesomnului, ci la cei care gravitează în jurul copilului chiar și atunci când acesta nu are nevoie. Mereu sunt lângă el să-i facă ceva, să-i dreagă ceva, să-i arate altceva, să-l liniștească, să-l educe, să-l bombardeze cu informație. Din nou, nu zic că-i rău, zic doar că e prea mult să faci asta în fiecare secundă trează a copilului. Cred cu tărie faptul că și copiii, la fel ca și adulții, au nevoie de timp singuri. Nu o oră, nu o zi, dar măcar câteva minute pe oră, să respire, să nu le fie mama sau tata mereu în ceafă. La asta mă refeream.
sursa foto: fetita fericita via Shutterstock
16 Comments
Andressa
Hai salut. Bravo pentru progrese si optimism. Eu zic ca nu am spus ca e tragic sa fii parinte. Ba chiar as zice ca am scris cu o nota de optimism! :))
Doar ca e greu. Daca te uiti la comentariile primite de mine, o sa vezi ca mukti sunt de acord. Ca e misto? Sigur! E ca la ultramaraton, e o superexperienta, e greu, dar ai si satisfactii pe masura! :))
Cat despre faptul ca voi sunteti relaxati si la fel e si copilul, sa stii ca e un mit. Am vazut asta si la cupluri cu al treilea copii, mega zen si relaxati. Copilul nr 3 nu dormea. Oh well. Asta e viata. Creste.
Si renunti ub pic la tine cand ai copil. La inceput chiar foarte mult. Nu mai iesi decat in parc, nu mananci cand si ce vrei, nu te spali ca nu ai timp. Nu mergi la birou. Eu asta ziceam, e ok sa te urci pe pereti, nu te judeca nimeni (nu?). Urla. Poate iti face bine. O sa fie bine:) eu tot auzeam “nu te mai plange” dar de ce? E ok si sa te plangi. Nu inseamna ca esti slab. Esti si tu om.
Mi-a zis cineva o treaba misto: asa cum cei fara copii nu inteleg cum e viata cu copii, la fel cei cu copii cuminti nu inteleg cum e cu unul care nu doarme si in general e ultrasensibil. Iti imaginezi poate ca e o exagerare. Nu ai cum sa intelegi cum e daca plange ca lumina e nu dtiu cum, ca hainele sunt nu stiu cum, ca afara ploua sau altceva. Supravietuim cu totii, e ok. Sa fim sanatosi!!
Te pup
Ioana
Vai, ce adevar ai spus… Mă refer la faptul că cei care au copii cuminți nu își pot închipui cum e să ai un copil care nu doarme noaptea, e sensibil, vrea atenție etc. Fetița mea are exact vârsta Adei și pana acum nu am avut o noapte ca-lumea. Am încercat toate variantele și asta e temperamentul ei, mă gândesc ca va creste și se va schimba situația. Mai demult, când vedeam copii neastâmpărați credeam că e vina părinților dar uite ca nu e așa. Facem ce putem și ne bucuram de minunea de a fi părinte.
Pingback:
Iote
Felicitari! O familie foarte frumoasă si fericita!
Tomata
multumim 🙂
o femeie
si eu va consider la fel: o familie frumoasa si fericita si armonioasa! Felicitari, e meritul tuturor 🙂
Diana
Asa si a mea, se vede ca sunt nascute la o zi differenta 🙂
P.S: cum ati scapat de muci?
Tomata
uf, cu chin, dar eficient.
i-am facut baie calda (atat de calda cat putea suporta), i-am pus solutie salina in nas si am aspirat-o 🙁 nu e placut si multi sunt impotriva, dar e rapid si eficient.
in 5 zile a fost nasul curat complet.
Cris
Ce fotografii frumoase! Sunteti superbi!
Eu cred cu tarie ca si parintii influenteaza copilul, prin optimism, relaxare, veselie, energie. Tot ce povestesti este exact si experienta noastra cu Ilinca, e un copil vesel, curios, activ.
Tomata
multumim 🙂
si eu am ajuns sa ma conving ca parintii influenteaza copilul.
cu cat esti mai stresat si agitat cu atat la fel devine si el. am vazut asta deja in cateva cazuri si nu cred ca are de a face doar cu firea copilului.
Alina
Ce repede a trecut timpul si cate achizitii. Imi place tate mult de Ada, e o scumpa! Si sunt tare multumita sa vad ca mai sunt mamici care nu se plang de bebeii lor. Normal ca daca noi suntem relaxati si zambitori in preajma lor si ei sa se comporte la fel. Abia astept sa vad ce mai face Ada si care o sa fie primul cuvant pe care o sa l rosteasca si al carui inteles sa l stie. La noi a fost “Hapciu” :))
Mihaela Damaceanu
Este tare dulce si creste armonios. Sa va traiasca si sa va bucurati mereu de rasete! Cat despre cat e de greu sa ii cresti sie eu zic ca nu este un adevar general valabil, nici in sensul de usor, nici de greu. Eu sunt din categoria aceea mai cu greul, insa l-am simtit cel mai mult cand am reinceput serviciul si este drept ca atunci au inceput si perioada operatiilor pe ochi ale sotului meu si poate s-au amestecat greurile. Insa a fost mereu un copil ultra-super-extra-voluntar. Saptamana trecuta ne certam de la tema la mate si imi explica el mie, sus si tare, cum se face! Vine si taica-sau si spune tot ca mine( nu pentru ca tinea cu mine, ci pentru ca asa era ) si se supara copilul, tranteste usa si mormaie printre dinti:”ma enerveaza ca nu face cum zic eu”. Ne-a pufnit rasul atunci -la noi nu a auzit asta vreodata- dar asa a fost el mereu. Sa faci ce vrea dumnealui, care dumnealui era in trei secunde in locurile cele mai inalte, cele mai la marginea apei, cele mai din varful gardului cu tepi…de-astea. Din toata trupa din parc, eu eram cea care trebuia sa strige, sa alerge incontinuu dupa el, sa nu il scape din ochi aproape nicio secunda.
o femeie
copii mici, probleme mici. Copii mari, probleme mari.
Anda
Eu nu am copii dar asa ma bucur cand aud de parinti fericiti ca foarte multi cunoscuti toti se plang ce greu este, ca nu dorm, ca nu au timp de nimic, ca cel mic ii stoarce de toate energiile, ca al mic e mai mereu bolnav…etc si la final ii intreb dar de ce ati mai facut copil, daca e asa complicat?
o femeie
Cred ca in mamicie cel mai important e calmul si rabdarea, dar si oboseala. Copila mea a preluat agitatia, a preluat emotiile; ea e si copilul ce s-a trezit noptile si la 7 ani juma (de cand are 8 ani nu s-o mai trezit).
Am luat lucrurile cum or venit, mi-am simplificat viata, m-am bucurat de fiecare moment (bun, prost), m-am culcat serile spunandu-mi ca maine va fi o zi mai buna. Poate si pt ca eu am fost singura mare parte a sapt. (sotul in delegatie) si de la 1an si ceva am reinceput jobul (si tare imi placea!), si vorba aia, eu cand nu am de ales…ma descurc. Viata e atat de complicata pe cand mi-o fac (si asta zic dupa ce renuntai la vorbit la mobil – maxim 10min pe luna, la tv, la calcat, gatesc de 2 ori pe sapt., cumparaturi online etc etc). A fost usor? a fost greu? Greul a fost pana cand am inteles ca stilul de viata e complet schimbat si ca viata de familia de atunci incolo contine si pe piticanie. M-am amuzat alaptand cu sticla de 2l de apa in mana, sau cu copilul la un san, cu pompa la celalalt, si in fata citind o carte :), m-a trezit sotul intr-o dimineata spunandu-mi ca eu cantam in somn de noapte buna copilului si copilul dormea bine mersi, m-am trezit ca plec din casa si uitai copilul etc 🙂 . Am luat totul haios, vesel, dar e drept, eu am si exemplul bunicii ce era cu 2-3 nepoti in perioada comunista, muncea la camp, avea animale (vaci, porci, gaini), si nici nu era suficient curent electric sa ii mearga frigiderul si masina de spalat si totusi gasea mereu solutii si era cu zambetul pe buze.
Am in jur o familie cu 4 copii, mama si sotul sunt egal implicati, pt ca amandoi lucreaza (si ea lucreaza de cand fiecare bebe a facut 6 luni). Fiecare copil e unic!, cel mai solicitant mi se pare no.3, cel mare e super matur si grijuliu, iar cel mic a dormit si in brate la mine 🙂 , nu a ridicat niciodata tonul in prezenta mea dar fata no.2 mai zice ca iar a pedepsit-o mami 😀
Formatia Bucuresti
ma bucur ca reusiti sa va pastrati zambetele, chiar si dupa momentele nu tocmai placute ale cresterii unui micut cu care intreaga familie se obisnuiste 😀 sa zambiti mereu la fel de larg si de cald ca in poza :*