Jurnal intim

Autor: Marin Preda
Titlu original: Jurnal intim
Naționalitate: român
Gen: memorialistică
Anul apariției: 2004
Nr. pagini: 546 (Cartex)
Traducere: –
Citate: Jurnal intim
Alte cărți de același autor: Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni, Viaţa ca o pradă, Marele singuratic, Delirul
Nota mea: 3/5

 
Nu știu cum se manifestă la alții dragostea și aprecierea pentru lucrările unui scriitor, dar vă pot spune cum se manifestă la mine sentimentele pentru Preda și lucrările lui. Să vă spun drept, nu știu când m-am îndrăgostit de stilul lui, de personajele lui și de dramele lor. Dar sunt gata să pun degetul pe Cel mai iubit dintre pământeni. A fost unul dintre primele romane care m-a trecut prin niște stări virgine, stări prin care numai proza lui Preda poate să mi le scoată la suprafață. Când pun mâna pe o carte de-a lui, necitită încă, e ca și când un fost iubit, pe care încă îl mai iubesc și după care sufăr, se întoarce la mine. Vine spășit, cu o privire plină de regret și cu speranța că poate îl mai primesc înapoi. Iar eu, tot ce-mi doresc e să-l strâng în brațe și să-l sărut și să îmi scot sufletul din mine că nu mai are loc, nu-l mai pot cuprinde cu ființa mea. Sună siropos, patetic, dulceag? Normal că da, că și eu îmi dau ochii peste cap la o asemenea descriere, dar exact sentimentul ăsta patetic descrie cel mai bine fiecare reîntoarcere a mea la Preda.

Cu jurnalul lui n-a fost deloc diferit. Am citit acest articol de pe Adevărul și astfel dorința fu gata. (Apropos, dacă nu vă tentează 500 și ceva de pagini, e OK și dacă citiți articolul pentru a-l cunoaște pe Preda câtuși de puțin). Eram atât de nerăbdătoare să îl citesc încât nu știam cum să ajung la carte mai repede. Să o comand de pe net, să merg la librărie? Ah, și mai eram și în mijlocul alteia pe care nu voiam s-o las neterminată. Am așteptat s-o termin și între timp îmi comandasem Jurnalul lui Preda de pe net. Aș fi vrut să scriu ceva și despre momentul în care am pus mâna pe ea, entuziasmată și nerăbdătoare la maxim, dar nu mai spun că o să ziceți că nu-s normală. Nu mi se întâmpla asta cu nici un alt autor, deci poate ar fi OK să debordez de siropoșenii cu el.

Prima parte e, de fapt, a doua parte din Jurnalul lui intim. Adică jurnalul care surprinde sfârșitul relației cu Aurora Cornu, sfârșit pe care ea i-l anunță scriitorului pe când acesta se află internat la Sinaia, pentru ceva tulburare emoțională. Am fost uimită să aflu că Preda a avut probleme de-astea: depresie, emotivitate crescută și labilitate psihică pe care nu i le-aș fi bănuit. Povestea cu Aurora Cornu, care a fost iubirea vieții lui, deși a avut 3 soții de-a lungul vieții, a fost îndelung povestită în această parte de jurnal în care își descriere toate trăirile, speranțele, prăpăstiile în care îl aruncă și efectul pe care îl are asupra scrierii sale. Povestea personală e descrisă și se petrece exact ca în romanele sale. Bine, mai corect e să spun că în romanele sale, idilele dintre personaje se petrec și sunt descrise ca cea dintre scriitor și Aurora. Am găsit în cuvintele jurnalului aceeași sensibilitate și emoție și tragism cum am găsit în Marele singuratic, Delirul sau Cel mai iubit dintre pământeni. Inutil de spus că această primă parte a fost preferata mea, pe care am savurat-o cu fiecare cuvințel citit.

Apoi au urmat anexele în care Aurora Cornu își relata propria versiune, propriile motive și raționamente.

L-am descoperit pe Marin Preda-scriitorul în caietele sale de atelier pentru diverse romane. N-au fost cele mai captivante pagini, dar am ajuns la concluzia că efectiv nu cred că în zilele noastre, în România, se mai nasc oameni dedicați într-atât scriiturii lor cum s-a întâmplat în deceniile și secolele trecute. Nu cred că românii secolului nostru mai au dedicația, pasiunea și obsesia scrierii cum o aveau cei din trecut. Și mai cred că literatura românească adevărată e pe moarte. Am impresia că se scriu cărți doar de dragul de a distra, doar pentru a vinde, doar „pentru că pot”. Nu zic că asta nu se întâmplă și în literaturile altor popoare (oh, Doamne, e plin de ei), dar, de bine de rău, marii scriitori ai vremurilor noastre mai sunt capabili să scoată ceva lucrat îndelung, asupra căruia meditează, schimbă, reiau. Unii lucrează la un roman și 10 ani, în timp ce în România abundă cărțile scrise în 4 luni. Mă scuzați sau nu că sunt atât de împotriva literaturii românești actuale și chiar dacă n-am citit tot ce s-a scris la noi (nici n-am de gând), pot face oricând pariu că literatura românească contemporană nu are nici o capodoperă. Și ca să-mi argumentez părerea, voi folosi exact cuvintele lui Preda:

Cel puţin în artă să fie condamnate moda şi impostura. Dar cine poate să-şi dea seama cine e cu adevărat artist autentic şi cine impostor? Din păcate, foarte adesea, mai numeroşi sunt cei care proslăvesc pe artistul la modă sau pe impostor, decât cei care susţin pe artistul veritabil, a cărui operă e mai greu de descifrat şi este, aparent, mai puţin spectaculoasă.

Apropos, Preda și-a rescris romanul Risipitorii de 4 ori (!!!) pentru că nu era deloc mulțumit de el. Putea folosi timpul ăla să scoată alte romane, dar gândul că acest roman nu e 100% cum ar fi vrut el nu i-a dat pace până n-a ajuns la forma finală într-a patra ediție. Arătați-mi mie azi un scriitor care mai face așa și eu mă închin înaintea lui. Vă îndemn să citiți fragmentele pe care le-am scos din Jurnal și-mi veți da dreptate.

În afara faptului că l-am cunoscut pe Preda-scriitorul în singurătatea procesului creației, aceste caiete de atelier nu m-au captivat prea tare. Dimpotrivă… chiar m-au plictisit. N-am citit Risipitorii încă, deci nu cunoșteam subiectul, nici personajele, iar notițele lui Preda cu privire la ce urma să facă unul și altul nu însemnau nimic pentru mine.  Liste de nume, activitați, vârste, meserii… la fel, total neinteresante. Poate după ce voi citi romanul, mă voi reîntoarce la acest caiet să-l recitesc.

Urmează apoi încă o parte din jurnalul intim, parte care îl surprinde pe scriitor tot la sanatoriul de la Sinaia, tot într-o fază de labilitate psihică, de data asta în pragul căsătoriei cu Eta Vexler. Foarte superficial tratat subiectul ăsta, referiri vagi la viitoarea sa soție, dar și referiri scurte la fosta. Aurora, deși dusă demult din viața lui, e totuși prezentă în gândurile și jurnalul lui. Mai mult de atât, pe Preda pare să-l preocupe mai mult faptul că prietenii lui nu-l vizitează la sanatoriu decât iubirea pentru Eta.

Capitolul acesta, destul de scurt, e urmat de alte caiete de atelier, pentru romanele Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni. În timp ce ultimul e mai scurt, cel despre Delirul a fost pentru mine de-a dreptul obositor. O analiză minuțioasă a istoriei vremurilor celui de-al doilea război mondial, o preocupare acerbă pentru Antonescu și Stalin, ipoteze personale și cronici ale faptelor lor. Ah, și multa documentare din partea scriitorului. Recunosc că aici m-a pierdut și am citit unele pagini pe diagonală pentru că efectiv nu m-a interesat deloc subiectul și nici din Delirul nu-mi aduceam aminte detaliile alea. Asta e, nu simt că am pierdut ceva. În definitiv nu mă interesa atât de mult procesul scrierii cât viața sa personală.

I-am dat nota 3 din 5 tocmai din această cauză. Doar prima parte și emoția de la început nu merită 5 din 5, dacă restul de 350 de pagini mă plictisesc. Cu toate astea nu regret nici o secundă că am citit Jurnalul lui Preda, ba dimpotrivă, mă bucur că l-am descoperit dincolo de romanele sale și am aflat cât la sută din el se regăsește în fiecare dintre ele. Și chiar dacă nu mă pun imediat să citesc cărțile de el pe care le mai am în bibliotecă, abia aștept să o fac la un moment dat. Când mă apucă din nou sentimentul de care vă povesteam în introducere.